Azi te sun din minut în minut, ca să te ascult chiar şi numai în înregistrarea cu care îi întâmpini pe cei ce îţi lasă mesaje vorbite…
Mi-e dor de tine mereu, dar cel mai dor îmi este atunci când îmi amintesc că eşti plecat (pe o perioadă nedeterminată) să îţi trăieşti acea viaţă din care eu nu fac parte. E cu totul şi cu totul nefiresc – îmi spun – ca tu să stai printre străini.
Ştiu, e cu totul şi cu totul nefiresc ca eu să gândesc astfel. Dar te cred atât de al meu, sunt atât de a ta, încât, dacă mâine dimineaţă m-aş trezi în casa ta, în patul tău, în certificatul tău de căsătorie, având decenii peste vârsta-mi de-acum, aş jura că vis a fost tot acest timp în care am stat departe de tine. M-aş scutura de coşmarul depărtării şi m-aş duce la bucătărie să îţi fac cafeaua…
O nelinişte dureroasă mă cuprinde chiar şi când sunt în preajma ta: te văd – bărbat în toată firea – şi mă întreb de ce te-ai născut dintr-o altă femeie, şi nu din mine.
Nimeni altcineva, în afară de mine, nu ar fi avut dreptul să te aducă pe lume! Iar dacă tot ai apărut printre oameni, de ce te-ai grăbit să trăieşti (şi să îmbătrâneşti) după bunul tău plac? De ce nu m-ai aşteptat să te ajung din urmă? Cum să fac să te întorc acasă?
Mamele povestesc cum, după ce nasc, le năpădeşte un dor nesfârşit, dându-și seama că niciodată nu le va mai fi dat să redevină una cu cel pe care l-au crescut în pântece.
Ori de câte ori îmi amintesc că tu îţi trăieşti viaţa lângă altcineva, mi-e dor de tine, iubitul meu şi copilul meu, cu dorul tuturor mamelor de pe faţa pământului…
(Sursă foto – AICI)
