Spune-mi cum ai iubit prima oară…

…ca să-ți spun cum iubești!

*

Mi-am întrebat colega de bancă din liceu pe care am avut-o alături cinci ani, din prima până în ultima zi de școală și-apoi – în momentele cele mai importante ale vieților noastre – alți cincisprezece: Alina, cum eram eu în clipa în care m-am îndrăgostit prima oară? (Povestea s-a petrecut când eram la liceu. Alina ar fi trebuit să își amintească.)

Mi-a răspuns că nu mai ține minte; și-apoi, de când lumea mă știa îndrăgostită (de băiatul cu pricina!!! – adaug; deși în adolescență mă amorezam, la fiecare milisecundă, de te miri cine)… Doar îl cunoșteai de atâta vreme pe…, și-a amintit prietena mea.

Într-adevăr, Alina nu a fost martoră la momentul îndrăgostirii mele. Căci prima mea iubire – adevărata iubire dintâi – a început într-o vacanță de vară. Eu și Alina locuiam în orașe diferite și, pe atunci, nu aveam nici telefoane mobile, nici internet, ca să îi împărtășesc instantaneu trăirile iscate în mine de un asemenea eveniment al adolescenței.

Nici măcar eu nu îmi mai amintesc cum eram în clipa în care m-am îndrăgostit prima oară. Și nu-mi explic pe de-a-ntregul nici azi cum de s-a întâmplat ca taman eu, o puștioaică de liceu, să-i cad cu tronc unui băiat care tocmai intrase la facultate. Îl cunoșteam, într-adevăr, de când lumea – căci crescuserăm împreună, într-o formație folclorică în care el cânta la vioară, iar eu dansam – de pe la zece ani :). Nici forfota sufletească premergătoare îndrăgostirii nu mi-o mai amintesc. Strângerea de inimă pe care am avut-o, când, în vara primei mele iubiri, l-am zărit pe el plimbându-se prin orașul nostru cu o altă fată – DA! o țin minte și acum. Furia la gândul că el, băiatul acela care în turneele cu formația noastră îmi căra bagajele, el care îmi vorbea mereu cu o tandrețe afectată, el care întotdeauna când ne vedeam mă răsfăța cu pufuleți proaspeți, tocmai el și-a găsit un alt obiect al admirației sale necondiționate, DA! o retrăiesc și acum! Și trebuie ca eu să-l fi zăpăcit cu ceva nemaifăcut – între noi – ca să-i grăbesc îndrăgostirea. Nu mai știu! Am uitat!

Dar tresărirea uimită pe care mi-a adus-o întâia atingere a palmelor noastre de proaspăt îndrăgostiți nu am uitat-o. Zâmbetul victorios pe care l-am arborat când eu, nu cealaltă, m-am plimbat cu el ținându-ne de mână prima oară, prin orașul nostru în care toată lumea cunoștea pe toată lumea – nu l-am uitat. Nici primul nostru dans – pe stradă, noaptea, pe muzici cântate în gând. Nici așteptările – cu zile, ore, minute numărate înainte de a ne revedea. Nici cum, reîntâlnindu-ne, întâi și-ntâi îi îmbrățișam brațul stâng, ca să-i sărut umărul. Nici atingerile cu genele – pe obraji, pe frunte, pe ochii închiși. Nici nesațul meu de mângâieri. Nici pofta mea nestăvilită de tachinări interminabile. Nici dorința de a înfăptui, alături de el, ceva nemaivăzut și nemaiîntâlnit. Nici fricile mele – de abandon, de înrobire perpetuă, de ajustare după vrerile celuilalt nu le-am uitat. Nici nepăsarea cu care am plecat după câțiva ani de primă dragoste – pe neașteptate; dintr-un moft; și cu dezinvoltură jucată.

*

Sunt mulți ani de când m-am îndrăgostit prima oară, vara, într-o vacanță.

Pe copila care nu știa să-ngrijească germenii feminității sădiți în ea de întâia  iubire aproape că am uitat-o.

Dar felul în care am iubit atunci a înscris în ADN-ul tuturor iubirilor mele viitoare:

Lăcomia cu care îmi amintesc oricând, mai bine ca orice, nu împreunarea trupurilor, ci fiecare împreunare a mâinilor mele cu mâinile celor pe care i-am iubit.

Frenezia așteptărilor de îndrăgostită.

Felul în care ating, mângâi, îmbrățișez.

Pofta mea de celălalt.

Complicitatea tachinărilor.

Ideea fixă că o iubire mare trebuie să lase, în lume, o mărturie.

Toate spaimele.

Aparenta naturalețe cu care plec dintr-o iubire, dacă mai am curajul să plec – din același capriciu: ca nu cumva să (re)devin o roabă, (re)croită după chipul și asemnarea celuilalt.