Ți-ar plăcea să ajungi buricul pământului. Să fii adulat. Admirat. Aplaudat. Pentru simplul privilegiu pe care li-l faci altora – de a te fi întrupat taman în universul lor meschin.
Visezi să asculți – dimineața, la prânz și seara – declarații de devotament absolut. De iubire necondiționată. Ode și imne de slavă ție, neprețuitul rezultat al unei întâmplătoare încrucișări de cromozomi.
Dar nu prețuiești mare lucru.
Pentru ceilalți, ești doar suma nevoilor pe care li le poți îndeplini.
Cel mult, părinții te fac axa lumii. A lumii lor. O vreme, cu mintea colcăind de tine însuți, nici nu-ți dai seama că doar lângă ei trăiești SINGURA bucată de timp în care-ai devenit centrul universului. Fără să ceri asta. Fără să ți-o dorești. Fără s-o cauți.
În rest, nu valorezi mare lucru. Nici când împlinești – cu entuziasm ori cu lehamite – tot ceremonialul de rutine aducătoare de bani și dătătoare de rost pe care îl numești meserie.
Ești mai nimic și când iubești. Când îți împovărezi dragostele cu-așteptări pe care doar Hristos, dac-ar veni a doua oară, le-ar putea îndeplini.
Ești mai nimc – oricând te dai cu totul!
Niciodată – nu însemni mare lucru.
Pentru ceilalți, ești doar suma nevoilor pe care li le poți îndeplini.
