Un an de Marea Dragoste. Un dar: o nouă carte

În aprilie se împlinește un an de când am început să scriu pentru Marea Dragoste. Despre motivele ce m-au determinat să particip la concursul de bloguri organizat de Alice (cu toate că eu nu avusesem niciodată un blog!) am vorbit în primul meu text. Ceea ce nu am mărturisit până acum este faptul că scrisul în văzul lumii mi s-a părut – de la bun început – o aruncare în gol, fără coardă sau plasă de siguranță. Iar NU vanitatea iscată de gândul că mă aflu într-o postură relativ vizibilă mi-a însoțit publicarea fiecărui text. Ci spaima de platitudini stilistice; teama de supraexpunere.

Scrisul pe blog nu a provocat, în existența mea, întâmplări spectaculoase. (E drept că în ultima vreme vecinul de vizavi – înnebunit, la cei patruzeci și ceva de anișori, după jocurile pe calculator- mă scrutează cu mai mult interes; ori că stomatologul meu holtei mi-a făcut pe nepusă masă mai multe programări la cabinet, nemulțumit, poate, de zâmbetu-mi galben pe care îl pândește în fotografiile de pe blog).

DAR:

Scrisul pe blog mi-a conferit autoritate asupra funcționarilor publici pe care, la cel mai mic semn de incompetență, îi ameninț că am să-i dau în vileag aici (iar aceștia devin – ca prin minune – eficienți și amabili). Mi-a dăruit mult visata tihnă familială: de când am povestit întâmplarea despre părinții mei (prea) îngrijorați că nu mă mărit, aceștia nu mai îndrăznesc să mă supere cu ceva, ca nu cumva să îi pârăsc lumii. Datorită acestui blog, în viața mea au apărut câteva prezențe luminoase și constante: Lotusull, Moi, Marilena, Cezara, Emily și, firește, Alice – pe care am întâlnit-o alături de Ilona și de Victor.

Scrisul pe blog mi-a eliberat …scrisul, exersat cu predilecție în conceperea unor texte mai riguroase; m-a învățat să construiesc. E o bucată de libertate, pe care o halesc – cu forța, dacă trebuie! – ori de câte ori mă paște gândul să renunț, în viața reală, la deprinderea împărtășirii, a comunicării cu ceilalți.

*

Fiind un moment aniversar, am hotărât să împărtășesc cu voi ceva.

Încă de dinainte de a apărea primea mea carte, am lucrat la un volum de convorbiri cu Alex. Ștefănescu. Alex. Ștefănescu este critic literar, prozator, dramaturg și …poet clandestin. Timp de cinci decenii, a scris despre mii de autori. I-a portretizat, le-a analizat opera, le-a povestit viața. Dar a vorbit prea puțin despre sine: despre copilărie, despre anii formării sale, despre motivele care l-au făcut să se dedice criticii și istoriei literare; despre pasiuni cotidiene; despre prieteni sau adversari literari; despre dragoste și despre moarte; despre familia sa; despre atâtea altele!

Au fost momente în care am crezut că acest volum de convorbiri nu se va ivi niciodată pe lume. M-am înșelat. Cartea – în care Alex. Ștefănescu spune adevărul, tot adevărul și numai adevărul – există! Deocamdată, e doar un manuscris.

În acest aprilie aniversar, vă dăruiesc ÎN EXCLUSIVITATE vouă, cititorilor blogului meu, un fragment emoționant dintr-un viitor best-seller.

*

– Un alt episod din studenţie despre care ai vorbit rar și evaziv este povestea de dragoste cu soţia ta, cu care eşti căsătorit de 43 de ani. Te-ai căsătorit de foarte tânăr. Ce v-a adus şi ce v-a ţinut împreună?

–  Când m-am hotărât să-i cer mâna, nu ştiam nimic despre ea. Putea fi şi o criminală în serie. Dar… am avut noroc. M-am jucat cu viaţa şi am făcut, din întâmplare, o alegere bună.

Eram amândoi studenţi la Litere  (se numea pe atunci, cred că ţi-am mai spus, Facultatea de Limba şi Literatura Română). În anul nostru, al celor care urma să absolvim facultatea în 1970, numărul fetelor îl copleşea pe cel al băieţilor, scorul fiind, dacă mi-aduc bine aminte, de 165 la 10. Noi, băieţii, aveam parte de răsfăţul fetelor, dar… nu cine ştie ce, întrucât cele mai multe dintre ele ne priveau ca pe nişte copii şi se simţeau atrase de bărbaţi mai în vârstă.

În 1968, la un curs de literatură universală, eu şi prietenul meu George Arion, în loc să o ascultăm pe profesoară, încercam să stabilim un clasament al celor mai frumoase fete din anul nostru. Profesoara era mulţumită văzând că din când în când ne notăm câte ceva, dar ceea ce ne notam era numele fiecărei colege urmat de o notă dată de mine şi una dată de George. Domniţa Andreiovici a ieşit pe locul I. Practic, am organizat un concurs de miss, iar eu şi George eram juriul. Pot spune, deci, că mi-am ales viitoarea soţie printr-un concurs de miss!

Când am văzut rezultatul, i-am spus lui George Arion: am să mă căsătoresc cu ea. Iar George a pufnit, enervat: poftim, iar mi-ai luat-o înainte!

Culmea este că am hotărât cu toată seriozitatea să mă căsătoresc cu Domniţa, dar ei nu i-am spus nimic de intenţia mea. Nu m-am plimbat cu ea, nu i-am scris versuri, nu am invitat-o la un film, nu am cooptat-o în grupul de băieţi şi fete cu care plecam în excursii la munte. O priveam câteodată atent şi ea răspundea privirii mele într-un fel despre care credeam că reprezintă o înţelegere fără cuvinte. Era ameţitor de frumoasă (semăna cu o actriţă la modă atunci, Claudia Cardinale, dar respira mai multă demnitate decât ea) şi avea, în replici,o ironie elegantă. Am schiţat, uneori, cu câştigătoarea concursului secret de miss, câte un duel de ironii, dar niciodată nu i-am spus cât de mult mă atrage. Credeam că… este de la sine înţeles că ne vom căsători, că ea ştie asta şi consimte. Odată, am rugat-o confidenţial pe o prietenă a ei, Irina, să-mi procure un obiect de-al Domniţei, pe care să-l pot adora. Irina a aşteptat până în momentul când Domniţa şi-a cumpărat o cureluşă nouă la ceas şi a aruncat-o pe cea veche într-un coş de gunoi. De acolo complicea mea a recuperat-o şi mi-a dat-o mie pe ascuns, astfel încât am avut multă vreme un fetiş cu care dormeam noaptea sub pernă.

Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri şi, în primăvara lui 1970, cînd mai aveam două-trei luni până la terminarea facultăţii, am văzut-o într-o bună zi (într-o proastă zi) pe Domniţa cu o verighetă la mână. O verighetă! Eram consternat, alarmat, indignat. Ce înseamnă asta? Se mărită?! Nu ştie că urmează să se mărite cu mine?

Nu, nu ştia. Şi nici nu avea de unde să ştie pentru că George Arion nu se ostenise să-i vorbească despre hotărârea mea. Domniţa face parte dintr-o familie din vechea protipendadă a Ploieştiului (persecutată, bineînţeles, de comunişti) şi, conform unei vechi tradiţii, această familie îi desemnase un posibil soţ, în lumea din care făcea parte. Era vorba de fiul unor prieteni care, fiindu-i prezentat Domniţei, se şi îndrăgostise de ea, după câteva întâlniri. Domniţa – nu, dar acceptase un inel de logodnă sub presiunea celor din jur.

Am răsuflat oarecum uşurat – doar se logodise, nu se căsătorise –, dar, speriat de eventualitatea că o pierd, m-am pus în mişcare (ce înseamnă concurenţa!).

L-am trimis imediat ca mesager pe George la Domniţa, ca să-i propună o întâlnire cu mine. Dar George, fără ştirea mea, a invitat-o pe Domniţa la un spectacol de operă (probabil ca să-i vorbească despre mine în pauză!). În altă zi a invitat-o şi la o plimbare prin Herăstrău (probabil ca să-i facă, acompaniat de ciripitul păsărilor, apologia mea!). Acolo, în parc, s-a întâmplat şi ceva comic (am aflat ulterior) şi anume, găsind în iarbă o bucată de lemn, George şi-a luat avânt ca un fotbalist şi i-a dat un şut puternic sperând să o înalţe până la cer şi să-i câştige astfel admiraţia Domniţei. Din nefericire, însă, pentru el, bucata de lemn a mers razant cu pământul și s-a oprit drept în glezna Domniței. Ca urmare ea a scos un strigăt de durere (pe care parcă-parcă l-am auzit şi eu din căminul studenţesc în care mă aflam). Iar el… iar el a simțit atunci, probabil, „că pe cap îi cade cerul”.

După mai multe zile de aşteptare zadarnică, l-am somat pe George să fixeze întâlnirea mea cu Domniţa şi el s-a conformat. Mai mult decât atât, în seara stabilită m-a condus la locul întâlnirii şi, cu o generozitate de personaj romantic care se sacrifică pentru fericirea prietenului, ne-a făcut cadou, mie şi Domniţei, înainte de a ne lăsa singuri, un pachet cu biscuiţi „Albatros”. „O să aveţi mult de discutat…”

Eu şi Domniţa ne-am plimbat pe străzile Bucureştiului până dimineaţa. Şi biscuiţi n-am prea mâncat. Eu eram liric, Domniţa – ironică. La un moment dat s-a înfiripat şi un joc simpatic, eu îi spuneam ceva cu toată gravitatea, iar ea mi-arăta, drept răspuns, o firmă care arunca spusele mele în deriziune.

De exemplu, când i-am explicat, metodic, cum înţeleg eu dragostea, ea mi-a indicat un magazin de rechizite şcolare, „Didactica”. Când am început să-i fac declaraţii de dragoste patetice, şi-a îndreptat degetul arătător spre o vitrină pe care scria „Gogoşi”. De zece-douăsprezece ori s-a întâmplat aşa. Parcă Dumnezeu, prins şi El în joc, îi scotea în cale exact firmele de care avea nevoie. Jocul, până la urmă, a fost câştigat de mine. Când ea m-a întrebat ce plan am pentru viitorul apropiat, eu i-am arătat inscripţia de pe uşa unui atelier: „Rochii de mireasă”.

Noaptea aceea a rămas pentru mine de neuitat. Ţin minte cum ne-am oprit în dreptul unor lucrări care se făceau la şinele de tramvai. Se lăsase întunericul, dar locul acela era luminat feeric de jerbele de scântei albastre care ţâşneau din electrozii aparatelor de sudură. Domniţa avea faţa luminată de reflexele acelor jerbe şi era de o frumuseţe stranie, astrală.

Ce s-a mai întâmplat n-am să povestesc decât în faţa marii Adunări Naţionale. Cert este că dimineaţa, la despărţire, hotărârea noastră era luată: ne vom căsători în cel mai scurt timp. Cu o oră înainte, Domniţa aruncase inelul de logodnă în lacul pe lângă care treceam.

–  Cât timp a trecut de la acest episod, până la căsătoria voastră? Nunta a fost tot atât de romantică precum povestea pe care tocmai mi-ai spus-o?

–  După câteva zile de la plimbarea noastră nocturnă am plecat amândoi, într-un week-end, la o cabană din munţi. În ceea ce mă priveşte, era pentru prima dată când nu mă duceam în munţi cu un grup. Singurătatea în doi, cu iubita mea, m-a impresionat puternic, ca o experienţă misterioasă şi interzisă, ca o iniţiere în viaţa de matur. Nu mai eram un băiat, printre alţi băieţi şi fete, veseli şi iresponsabili, ci un bărbat, împreună cu femeia lui, pe care trebuia s-o fac să se simtă în siguranţă. Nici eu, nici ea nu împliniserăm încă douăzeci şi trei de ani.

Domniţa era atât de frumoasă, încât atrăgea privirile bărbaţilor maturi de pe stradă. Ei o priveau posesiv, ignorându-mă pe mine ca pe un puşti care nu conta ca bărbat. În asemenea momente o ţineam pe Domniţa strâns de mână ca să nu vină vreun bărbat (adevărat) şi să mi-o ia.

Am plecat deci, împreună, la o cabană, unde am avut noroc să dăm peste oameni delicaţi, care nu au făcut nicio remarcă grosolană în legătură cu prezenţa noastră acolo. Ţin minte chiar că un soţ şi o soţie, cu doi copii, ne-au oferit la prânz, de dragul nostru, o masă cu friptură de căprioară, ştiind că doi studenţi n-au bani să-şi cumpere aşa ceva (sau amintindu-şi de propria lor studenţie). Cabanierul însuşi, un bărbat de o sută de ori mai bărbat decât mine, nu s-a prevalat de acest atu, ci, dimpotrivă, s-a purtat cu noi atent şi ocrotitor (poate că avea şi el copii de vârsta noastră sau poate că se gândea cu nostalgie la tinereţea lui).

A doua zi cabana s-a golit repede-repede de lume. Am aflat de la cabanier că se anunţaseră ploi torenţiale şi oamenii nu voiau să rişte să rămână sechestraţi acolo şi să lipsească de la serviciu. Noi, în sinea noastră, chiar doream să rămânem sechestraţi. Au plecat toţi turiştii, apoi, după încă o zi, a plecat şi cabanierul (pentru o săptămână, ştiind că nu mai vin excursionişti pe vremea aceea rea). La plecare, mi-a explicat ce rezerve de alimente există în cabană, cum se poate face focul etc. şi mi-a lăsat şi un rând de chei, pentru eventualitatea că o să vrem totuşi să plecăm înainte de întoarcerea lui.

Era în luna mai, 1970. Ploua zi şi noapte. În toată ţara s-au înregistrat atunci inundaţii catastrofale, care au rămas în istoria calamităţilor naturale din România. Iar şi eu şi Domniţa, singuri, uitaţi de toţi, ne bucuram unul de celălalt, la nesfârşit. Era ca şi cum ne-am fi dat într-un leagăn al fericirii. Ploaia ropotea pe acoperiş şi zornăia în geamuri, vântul zgâlţâia cabana, brazii din apropiere se aplecau, trosnind, până aproape de pământ, sub apăsarea vijeliei. Iar noi, la adăpost, puneam din când în când lemne pe foc, fierbeam vin şi citeam cu glas tare versuri din cărţile aflate în mica bibliotecă a cabanierului.

Timp de o săptămână am lipsit din istoria ţării noastre. Când am plecat (lăsându-i cabanierului cheile într-un loc dinainte stabilit), am plecat la întâmplare, pe cărări neştiute, alunecând pe stânci încă ude şi primind în faţă stropii de apă care mai cădeau din copaci la fiecare adiere de vânt. Printr-un noroc am ajuns la una dintre gările de pe Valea Prahovei şi am luat trenul spre Bucureşti. Era o atmosferă de război, cu sute de refugiaţi cu bagaje imense. Nu mai recunoşteam lumea din care plecaserăm. Era o prăpastie între starea noastră sufletească şi panica tuturor celorlaţi.

Am fi vrut să ne căsătorim pe loc, dar ni s-a părut nedemn din partea noastră să ne căsătorim înainte de „repartiţie”, programată la începutul lui iulie. De ce? Să-ţi explic (eşti prea tânără ca să ştii cum se proceda). Absolvenţii facultăţilor de Litere din toată ţara se adunau într-o anumită zi, într-o sală imensă (şi totuşi neîncăpătoare), şi erau chemaţi, în ordinea descrescătoare a mediilor obţinute, în faţa unei comisii, ca să-şi aleagă fiecare postul de profesor dorit din toate cele disponibile. Cu cât aveai media mai mare cu atât aveai mai multe posibilităţi de alegere. Cei cu medii mici erau nevoiţi să opteze pentru ce rămânea neluat de alţii.

Activiştii UTC, dar şi tinerii proaspăt căsătoriţi primeau ca gratificaţie o mărire a mediei cu cincizeci de sutimi! Aici am vrut să ajung. Eu şi Domniţa am refuzat ideea de a obţine prin căsătoria noastră un avantaj administrativ. Aveam o idee prea pură despre căsătorie. Ce prostie! Şi, în acelaşi timp, ce frumos că gândeam aşa (în condiţiile în care alţii se căsătoreau formal numai şi numai ca să beneficieze de mărirea mediei)!

În aceste condiţii, am fixat căsătoria civilă pe 27 august, iar căsătoria religioasă, după 2 zile, pe 29 august 1970. La repartiţie am ales o şcoală generală dintr-o comună din nordul îndepărtat al ţării, Caşvana, pentru că era singura şcoală de pe întreaga hartă a României cu două posturi de profesori de română libere. (Am renunţat, în scopul nobil de a fi împreună cu Domniţa, la un post la Radio pe care mi-l găsise Nicolae Manolescu şi care nu figura pe lista oficială.)

Tot în iulie, după ce aflaserăm unde ne vom duce la 1 septembrie, Domniţa a plecat la Ploieşti, la părinţii ei, iar eu am rămas în Bucureşti, pentru că mi se încredinţase între timp (la recomandarea lui Nicolae Manolescu, ți-am mai explicat) o rubrică săptămânală de Comentarii critice la revista Luceafărul, condusă pe atunci de Ştefan Bănulescu.

Pe la mijlocul lui august au început pregătirile de nuntă. Nu se găsea nicăieri aur pentru verighete (dar nici eu, nici Domniţa nu regretam că ea îşi aruncase inelul de logodnă în lac, deşi aurul din el ar fi putut fi reciclat!). Până la urmă am recurs la o soluţie ingenioasă: nu se găsea aur, dar se găseau peniţe de aur pentru stilouri, în toate librăriile. Drept urmare, am cumpărat câteva zeci de peniţe, iar bijutierul ne-a făcut din ele două verighete. (Ce simbol!)

Căsătoria civilă s-a oficiat la Casa Căsătoriilor din Ploieşti. De la Suceava a venit numai tatăl meu, întrucât mama era cu totul împotriva ideii de a mă căsători atât de tânăr. Am trăit cu entuziasm momentul (dar şi cu un sentiment secret de panică, pentru că deveneam de bună voie şi nesilit de nimeni prizonierul unei căsnicii).

Cununia religioasă a avut loc la Catedrala din Ploieşti, care m-a impresionat prin arhitectura ei grandioasă şi solemnă. N-am s-o uit niciodată pe Domniţa îmbrăcată în rochia de mireasă. Domniţa devenise o domniţă! Mă simţeam triumfător şi îmi spuneam cu un egoism de bărbat încă imatur: această femeie superbă este a mea!

Când preotul m-a întrebat dacă de bună voie şi nesilit de nimeni mă căsătoresc cu roaba lui Dumnezeu Domniţa-Maria-Eugenia, am răspuns cu umor: „Da, cu toate trei!” Asistenţa a izbucnit în râs.

Nunta, organizată în casa părintească a Domniţei, a fost mirifică. Era prezentă multă lume bună, ca şi cum ne-am fi aflat într-un roman de Hortensia Papadat-Bengescu.

Noaptea nunţii ne-am petrecut-o la un hotel din centrul oraşului, într-un apartament de lux destinat tinerilor recent căsătoriţi. În zori, după ce Domniţa a adormit, eu am rămas treaz ca să-mi scriu articolul pentru revista Luceafărul. Era un articol despre Ion Barbu.

(Ioana Revnic, Convorbiri cu Alex Ștefănescu – fragment)

ALEX. ŞTEFĂNESCU. Critic şi istoric literar, prozator, dramaturg, publicist, realizator de emisiuni TV. Născut la 6 noiembrie 1947. Redactor (începând din 1990) și redactor -şef (în perioada 1995–2010) al revistei România literară.

Autor a mii de articole şi a 20 cărţi, dintre care a avut un mare ecou Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000, apărută în 2005 (Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul Academiei). Volumele Jurnal secret, 2009 şi  Bărbat adormit în fotoliu, 2010 s-au epuizat din librării şi au fost reeditate la cererea publicului.

Emisiunea Un metru cub de cultură difuzată de Realitatea TV i-a adus Premiul APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar altă emisiune, realizată pentru TVR Cultural, Istoria literaturii române contemporane povestită de Alex. Ştefănescu – Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008.

În 2009 a publicat o carte despre două sute cincizeci de cărţi proaste, Cum te poţi rata ca scriitor. Tot în 2009 a început să realizeze şi o emisiune TV pe această temă, Tichia de mărgăritar. A urmat, între 2011-2013, emisiunea Iluminatul public, consacrată celor mai bune cărţi apărute după 1989.