fbpx
„Nu-i așa că iubirea înfrânge răul? (Ana, 7 ani)“

Mi s-a făcut un dor sfâşietor de dumneavoastră

de

Domnule profesor,

Nu am uitat umorul şfichiuitor cu care ne-aţi cucerit pe toţi, când vă eram elevi, în liceu. Râd şi-acum de glumele pe care le făceaţi pe seama… mea. Ce-o fi un copil precoce? aţi întrebat odată la ora de psihologie, iar eu am ridicat mâna, să răspund. Colega noastră – aţi adăugat arătându-mă – ne va lămuri îndată, că doar ea (scurtă pauză, cu subînţelesuri) a suferit de precocitate! Moment de glorie. Tăcere solemnă. Da, da! aţi continuat cu (prea) multă convingere. DA! A fost un copil precoce: mintea de la trei ani o are şi-acum…

Nu am uitat nicio istorisire din cele pe care le-am auzit de la dumneavoastră. Dintre toate, mi-a rămas cea mai dragă – aceasta: Era înainte de 1989, într-un Ajun de Crăciun – povesteaţi. Stăteam la coadă la benzină, pe un ger cumplit, alături de mulţi alţi oameni. Nu vorbeam nimic unul cu altul. Era fiecare izolat în sine însuşi. Ca să treacă vremea, ca să nu-mi mai fie frig, am început să recit în minte toate poeziile de Eminescu, pe care le ştiam. Versurile m-au însufleţit. M-au făcut să uit şi de iarnă, şi de însingurare. Au fost salvarea mea…

Nu am uitat cât de importantă era, pentru dumneavoastră, demnitatea. Credeaţi că omenia ar fi averea supremă. Că autenticitatea, creativitatea, rigoarea, seriozitatea, punctualitatea, libertatea şi asumarea greşelilor sunt nepreţuite. Azi, privind în jur, tare-mi vine să vă contrazic…

Nu am uitat de câte ori ne-aţi somat să refuzăm mediocritatea. Ne-aţi cerut să vrem totul; să fim curajoşi; să nu ne lamentăm. Ne-aţi spus că e mai bine să greşim dintr-un exces de îndrăzneală, decât din prea multă prudenţă. (Sinceră să fiu, odată ce-am crescut, am îndrăznit mai puţin.) V-aţi dorit să avem încredere în noi. Ne-aţi sfătuit să devenim centrul lumii, dar să ţinem seama că fiecare e centrul lumii sale. Ne-aţi îndemnat să facem ca lumile noastre şi-ale celorlalţi să se-nţeleagă.

Nu am uitat nimic din ce ne-aţi învăţat: că un halat soios ori nişte haine rupte nu-s uniforma pe care s-o porţi când rămâi cu bărbatul tău sau cu femeia ta, între cei patru pereţi. Ne-aţi explicat cum se poartă o conversaţie la telefon; cum se mănâncă – elegant, corect – puiul şi peştele; din ce fel de pahare se bea vinul alb sau vinul roşu; cum se oferă unui musafir o ceaşcă de cafea (numai şi numai cu farfurioara ei); de câte ori pe an se merge la stomatolog. (V-ar plăcea să ştiţi că eu una, cunoscând medicul perfect – cu mâini de aur şi neînsurat! – apelez la stomatolog, în ultima vreme, foarte des.)

Că tot veni vorba de-amor…. Îmi amintesc că ne-aţi rugat să nu apostrofăm niciodată doi tineri îndrăgostiţi care merg pe stradă ţinându-se de mână sau sărutându-se în văzul tuturor, căci iubirea are şanse de supravieţuire atâta timp cât sărutările şi-atingerile se-ntâmplă lângă noi (nu în spaţii paralele, care ne-au devenit între timp refugii.)

La dumneavoastră mă gândesc, de-mi vine să intru-n pământ de ruşine, când sunt laşă, când capitulez din pricina comodităţii, când fac ceva de mântuială. Şi tot la dumneavoastră-aş veni întâi – val-vârtej – să vă împărtăşesc fiecare succes al meu: ca să-l aflaţi înaintea părinţilor mei şi să vă bucuraţi PRIMUL pentru mine.

Când am vorbit ultima oară la telefon, v-am întrebat prosteşte:  Ce mai faceţi?, cu toate că ştiam foarte bine răspunsul: eraţi bolnav. M-aţi anunţat râzând că o să… cam muriţi, ,,dar asta nu-i mare scofală”. V-aţi ţinut, ca de obicei, de cuvânt – cât v-am urât pentru asta!

Când am aflat că nu mai sunteţi, nu am vărsat nici măcar o lacrimă. Am refuzat să accept că aţi dispărut cu totul din lume. Că-n lupta dreaptă a ironiilor tandre în veci n-o să ne mai luptăm. Că nu mă veţi mai sfătui cum să fac – bine – cutare sau cutare lucru. Că nu veţi mai glumi pe seama mea – vreodată.

Au trecut, de atunci, şapte ani.

Între timp, colegele mele mai mici, cărora le-aţi fost diriginte-n liceu, au făcut o carte de-amintiri, în care dumneavoastră sunteţi eroul. M-am bucurat că vă reîntâlnesc, în fiecare poveste a celor care au scris în carte. Citind-o, mi s-a făcut un dor sfâşietor de dumneavoastră. Şi v-am iubit din nou, aşa cum v-am iubit mereu, de când v-am fost elevă la liceu.

Iar după atâta vreme, am hotărât să vă iert că aţi murit.

Şi în sfârşit, abia acum, mi-am îngăduit a vă plânge.

Cu tot dragul, 

Domnului Emil Cosma,

profesorul nostru de pedagogie şi psihologie, din Liceul Pedagogic

*

Cartea dedicată domnului profesor Emil Cosma, Lecţia de autenticitate (Editura Silvania, Zalău, 2014; coord. Olimpia Chende, Gheorghina Lemnian, Veronica Macarie Moldovan) va fi lansată vineri, 9 Mai, de la ora 13.00, la Zalău, în Sala de Conferințe a Consiliului Județean Sălaj.

Prietenii, colegii mei, toţi cei care l-au admirat pe domnul profesor Emil Cosma sunt invitaţi să participe.

Tag-uri:
·
Categorii:
Altceva

Comentarii

  • Superb si emotionant omagiu, dna. Ioana Revnic! Dumnezeu sa-l odihneasca in pace pe profesorul dvs. dl. Emil Cosma, si sa-i daruiasca pacea, linistea si fericirea acolo sus, in Rai, langa sfintii ingerii si mucenicii sai! Una din reflectiile sale, mentionate in articolul dvs., au reverberat, adanc, in sufletul meu: „..iubirea are şanse de supravieţuire atâta timp cât sărutările şi-atingerile se-ntâmplă lângă noi (nu în spaţii paralele, care ne-au devenit între timp refugii.)” . Sper sa gasesc si in librariile din Bucuresti cartea „Lecţia de autenticitate” ce i-ati dedicat-o.

    George Staicu 7 mai 2014 17:43 Răspunde
    • Domnul Cosma a spus multe lucruri de al căror adevăr ne îndoiam când îi eram elevi, dar care s-au împlinit întocmai cum le prevăzuse dumnealui.
      Din păcate, nu cred că această carte va fi de găsit prin librăriile bucureştene.

      Ioana Revnic 8 mai 2014 17:19 Răspunde
  • Foarte frumos si adevarat! Multumim Ioana!

    Ioana 7 mai 2014 18:51 Răspunde
    • Ar mai fi multe lucruri de spus, la fel de adevărate, şi -poate- mai impresionante.
      Mă bucur că ai apărut pe aici, Ioana.

      Ioana Revnic 8 mai 2014 17:16 Răspunde
  • Dumnezeu sa-l ierte! Mi-ai povestit cu drag de-atatea ori despre dansul…

    Anji 8 mai 2014 17:52 Răspunde
    • Am avut profesori foarte buni, care sunt ori au fost nu doar dascăli de mare clasă, ci şi oameni aparte. Domnul Cosma este printre cei foarte, foarte, foarte puţini (vreo trei!) care m-au influenţat în mod decisiv. Altul ar fi profesorul meu de limba română din şcoala generală.

      Ioana Revnic 9 mai 2014 3:27 Răspunde
  • Minunat articol, asa cum ne-ai obisnuit! … pacat ca a fost publicat cu o erata…

    Vali 9 mai 2014 19:16 Răspunde
    • Nu înţeleg despre ce listă de greşeli ar fi vorba. Dacă am erori de tehnoredactare scăpate aici din neatenţie, le îndrept (numai să le găsesc…)

      Ioana Revnic 9 mai 2014 19:28 Răspunde
      • „Sa intr-un pamant” – gresit.
        „Sa intru-n pamant”- corect

        Cristina 11 mai 2014 17:51 Răspunde
        • Am corectat, mulţumesc.

          Ioana Revnic 11 mai 2014 17:55 Răspunde
  • Ioana, pling pentru profesorul tau si pling pentru toti profesorii mei care nu mai sint si care ne-au invatat exact ce ai scris tu mai sus. Sint promotie 1991 si imi este dor de tot ce am trait in liceu.
    Se va gasi aceasta carte si in Ploiesti?

    Manu 12 mai 2014 11:03 Răspunde
    • Nu ştiu alţii cum sunt, dar pentru mine hotărârea de a urma liceul pedagogic a fost foarte, foarte inspirată.
      Puţin probabil că va ajunge cartea la Ploieşti; de o vei dori, am să fac rost de ea.

      Ioana Revnic 12 mai 2014 19:22 Răspunde
  • Foarte frumos omagiu adus domnului profesor. Felicitari Ioana!

    Adi 18 mai 2014 9:10 Răspunde
    • Mulţumesc, Adi! Domnul Cosma a fost un profesor aparte.

      Ioana Revnic 18 mai 2014 15:22 Răspunde
  • Your message…Doar o persoana cu un suflet cald, cu dragoste altruista pentru tot ce e frumos, bun si adevarat , poate exprima atat de adanc sentimente de recunostinta, apreciere pentru mentorul care s-a dus intr-o lume mai buna, si care , cu siguranta, ca vegheaza asupra celor carora le-a fost profesor, diriginte, indrumator.

    Emilia 19 mai 2014 15:36 Răspunde
    • Acestui profesor îi sunt îndatorată -în primul rând- pentru că m-a învăţat cum să îmi fac meseria. Dacă azi sunt un dascăl bun (ori mă străduiesc să fiu), i se datorează într-o măsură covârşitoare.

      Ioana Revnic 8 iunie 2014 11:52 Răspunde
  • Ce bogată eşti tu că ai avut un astfel de mentor în viaţa ta. Şi eu a avut un model, un Gandalf al meu ce-mi zâmbea şugubăţ şi mă striga „Marioarooo, hai la tablă că eşti lungă şi scrii de sus!”. Domnul meu profesor de limba ş3i literatura română din liceu era ascultt de toţi, deşi nu avea vreo funcţie de conducere; emana pace şi linişte-n jur. În preajma dumnealui nu aveai cum să fii nervos, trist sau posac. Timbrul grav şi statura impunătoare îl transformau într-un zeu. Avea degetele lungi şi frumoase pe care le mişca uşor în jurul gurii. Nu am mai întâlnit la niciun bărbat aşa degete.
    Parcă-i văd şi acum mersul, vestimentaţia deschisă la culoare şi, evident, teancul de cărţi în braţe. De la dumnealui am învăţat câte nu am asimilat de la toţi ceilalţi profesori ai mei la un loc.
    Când am dat la Litere, vorbeam cu regularitate şi împărtăşeam impresii. Când m-am angajat, ne-am întâlnit întâmplător şi-am schimbat păreri despre şcoală, elevi că, deh, eram colegi acu’ chiar dacă lucram la şcoli diferite. La sfârşitul conversaţiei mi-a spus „Marioaro, nu uita, tu încă eşti eleva mea!”
    Mi-am dorit mult să lucrăm la aceeaşi şcoală. să-i fiu sub aripa protectoare şi să învăţ adevărata meserie de la dumnealui, dar… n-a fost să fie… Cu doar câteva luni înainte să înceapă anul şcolar şi să lucrăm împreuna, Gandalful meu s-a stins. Şi-am rămas săracă.

    Maria T 12 iunie 2014 18:15 Răspunde
    • Ce emoţionantă poveste! Mulţumesc pentru ea, Maria T!

      P.S. Vreau şi eu să mă laud – cu profesorul meu de limba română din gimnaziu. Nu are asemănare: e şi un profesor excepţional, şi un om de caracter – combinaţie rarisimă.

      Ioana Revnic 14 iunie 2014 8:46 Răspunde
  • Pingback: Profesoara de autenticitate | Ioana Revnic

  • Minunat momentul in care ne amintim, macar o data la cativa ani de cei ce au pus umarul la formarea noastra ca oameni. E minunat sa ai in viata privilegiul de a ave asemenea amintiri. Dumnezeu sa-l odihneasca.

    Sabin 16 martie 2015 19:51 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title