Cartea cu care am avut un Blind Date luna trecută e un audiobook în lectura lui Gabriel Liiceanu: Despre seducţie. Întâlnirea a fost, de fapt, o revedere, căci citisem în Declaraţie de iubire şi în Uşa interzisă textele pe care aveam să le ascult .
Prin urmare, nu mă aşteptam ca „revederea” să mă emoţioneze prea mult.
Dar n-a fost, n-a fost aşa!
*
Când vorbeşte despre seducţie, Gabriel Liiceanu nu face confesiuni, ci apelează la referinţe livreşti.
În scena balului din Romeo şi Julieta vede cum prima întâlnire dintre protagonişti şi ritualul seducerii, iniţiat de Romeo, au drept corolar îndumnezeirea dragostei: ,,Felul în care Romeo şi Julieta se ating pentru prima oară (întâlnirea mâinilor) şi se sărută pentru prima oară pune în mişcare o asemenea suită de strategii spirituale (realizată printr-o formidabilă mobilizare a cuvintelor), încât cei doi reuşesc să-i dea sexului, din prima clipă a întâlnirii lor, dimensiunea sacrului” (De pângăreşte mâna-mi, sfânta-ţi mână…).
Porneşte de la o altă scenă de bal, din Război şi pace şi face un paralelism ingenios: între momentul când, invitată la dans, Nataşa devine vizibilă din mulţimea indistinctă şi clipa în care o carte-aleasă de un cititor, dintr-alte asemenea, începe să existe (Dans cu o carte).
Suprapersonajul audiobookului este Emil Cioran, deopotrivă sedus şi seducător – prin personalitate, prin operă. E pomenit în capitolul despre Romeo şi Julieta, în Trauma cioraniană. Sărutul subversiv şi, mai ales, în memorabilele note despre Cioran îndrăgostit, mai exact despre idila filosofului septuagenar cu fermecătoarea profesoară de filosofie Friedgard Thoma, care avea în momentul întâlnirii cu acesta 35 de ani .
Povestea se petrece în 1981 şi a durează câteva luni. Mărturie stau epistolele celor doi, publicate după douăzeci de ani. Despre acestea vorbeşte Gabriel Liiceanu. Lectura corespondenţei lui Emil Cioran cu Friedgard Thoma e comprehensivă, tandră, empatică: ,,O enormă tandreţe te cuprinde faţă de acest personaj de o fragilitate extremă, căruia în crepusculul vieţii îi este dat să trăiască ceea ce până atunci nu trăise niciodată aşa. (…) Mărturisesc că citind cartea am suferit, prosteşte şi bărbăteşte alături de Cioran. Nu avea cum să nu fie victimă şi, până la urmă, eroul tragic al întregii poveşti.”
Istoria amoroasă e dejghiocată de toate înţelesurile ei biologice, psihologice, ontologice. Rezultă imaginea unui Cioran îmblânzit, transfigurat de dragoste.
Am lăsat anume la urmă bucata despre Gesturile fondatoare ale unei iubiri sau despre cum nici o iubire nu seamănă cu alta tocmai datorită începuturilor ei. E preferata mea, deşi nu cred în ideea (seducătoare, altminteri) care a generat-o.
La adăpostul persoanei a treia, Gabriel Liiceanu creează ca un prozator învederat două personaje şi câteva scene care-ţi rămân definitiv în minte:
,,Prima ninsoare căzută în anul acela. Zăpada, după ce fusese viscolită până târziu, către miezul nopţii, încremenise acum în straturi mari şi pufoase. Bucuria lor, ţinându-se de mână pe strada pustie şi mergând în urma puiului de caniş, alb tot, care încerca să sară peste câte un troian, pierzîndu-se în el şi apărând iar la suprafaţă cu botul plin de zăpadă. Apoi ea luase ghemotocul de blană în braţe, încălzindu-l la piept, şi acesta îşi ridica bumbul negru şi rece al nasului încercând să i-l pună pe obraz şi ea se ferea râzând nespus de fericită.
O amiază de vară când el se întorcea spre casă şi cînd o zărise de departe, ghemuită în mijlocul trotuarului, cu fusta largă făcută roată în jurul ei, privind ceva cu atenţie. Apoi, când ajunsese în dreptul ei, ridicase capul şi îi spusese, ca şi cum aflase asta din contemplarea îndelungă a ceea ce găsise pe jos: ştiam că am să te văd.
În aceeaşi vară, înainte de căderea serii, îşi dăduseră întâlnire pe o străduţă de lângă gară în faţa casei unei prietene care lipsea o vreme din Bucureşti. Şi el uitase, pur şi simplu uitase, sau poate nici nu îi păsa, nu mai ştia nici el ce anume se întîmplase, şi şi-a adus aminte aproape cu o oră mai tîrziu. S-a gîndit, totuşi, să treacă într-o doară cu maşina pe la locul întâlnirii. Ploua groaznic şi strada era pustie. Când s-a apropiat, a văzut-o în dreptul porţii nemişcată, cu apa şiroindu-i pe obraji, părând că îl aşteaptă de o veşnicie şi că l-ar fi putut aştepta aşa oricât.
Prima noapte când au dormit împreună. Şi când, în mijlocul nopţii, ea a aprins lumina, cu faţa inundată de fericire, şi i-a spus că nu poate dormi, că trebuie să-l vadă pentru că nu crede că ea devărat şi că trebuie să se bucure de el.
Prima ceartă. În mijlocul străzii. El întorsese spatele şi plecase. Apoi i-a auzit paşii din ce în cemai grăbiţi, care treptat se transformaseră într-o fugă şleampătă. Cînd l-a ajuns din urmă, i-a prins mâna, i-a zmucit-o de cîteva ori şi l-a rugat, plângând, să nu plece. A doua ceartă. În casă. El stă la birou, cu nişte foi în faţă. Ea îşi aruncă nişte haine într-un sac de piele roşcată şi îi spune, ţipând, că pleacă. El plânge pe înfundate, din ce în ce mai chinuit, în timp ce ea îşi îngrămădeşte şi mai repede lucrurile în sac. În curând termină şi îşi pune grăbită pardesiul. Se îndreaptă spre uşă, apoi se întoarce, vine spre el, îl zgâlţâie de umeri şi continuă să ţipe: De ce plângi? Ia spune, de ce plîngi? După care începe să plângă şi-i ia capul la piept. A treia ceartă. El se apropie ameninţător, cu chipul desfigurat de furie. Ea stă pe un scaun de bucătărie şi capotul de catifea neagră, căzut într-o parte, îi dezgoleşte un genunchi. El vede cum picioarele îi tremură, cum coapsele se apropie şi se îndepărtează ritmic, electrocutate de spaimă.”
*
Nu mă aşteptam ca reîntâlnirea cu nişte texte ştiute deja să mă emoţioneze prea mult.
Însă citite de autorul însuşi, ele se încarcă de o dezlănţuită, incontrolabilă putere de seducţie. Nimeni altcineva nu i-ar mai putea citi astfel scrierile. Vocea lui Gabriel Liiceanu are asupra eseurilor sale efectul unei transfuzii de emoţie.
O emoţie contagioasă.
(Gabriel Liiceanu, Despre seducţie, Editura Humanitas Multimedia, 2013)
