O femeie curajoasă

,,Profită de tot ce trăiești, chiar de clipele câte stagnează, fii mereu atentă să nu-ți scape nimic.

Se spune că, aproape întotdeauna, giuvaerul cel mai de preț este ascuns, ca probă, pentru cel care-l merită! Fericit cel care-l va găsi sub straturile de banalitate ale vieții!

Ai grijă de tot ce ți se-nfățisează…”

Astfel mi-a scris, de curând, o femeie care a intrat în viața mea vara trecută, pe neașteptate. Ne-am întâlnit într-o gară și, de cum am văzut-o, m-a năpădit senzația stranie că am în față o ființă coborâtă din alt timp. M-a frapat la femeia aceasta izbitoarea eleganță princiară neîmpuținată nici măcar de felul în care târa după sine două geamantane imense. În fiecare din bagajele cu pricina ar fi încăput până și un om de statura ei – pe lângă duzinele de veșminte chic, pe lângă perechile de pantofi fistichii, pe lângă mulțimea de accesorii feminine rafinate din care eu îmi amintesc acum doar parfumul franțuzesc, pudriera sidefată, delicatele mănuși din dantelă crem.

Dacă nu aș fi știut nimic despre femeia mignona, cu părul blond prins într-un coc ștrengăresc, cu râsul ei întețit de poticnelile bagajelor pe caldarâmul știrb al peronului de gară, aș fi fost gata să jur că a trăit toată viața numai în răsfățuri și huzururi. Dar îi cunoșteam întru câtva povestea. Poveste pe care mi-am amintit-o de îndată ce, făcând cunoștință, și-a spus numele: Ioana Diaconescu.

Citisem undeva că Ioana Diaconescu provenea dintr-o ilustră familie de intelectuali: tatăl ei fusese un eminent absolvent al Universității din București, cu diplomă de licență în litere, filosofie și drept, cu distincția Magna cum Laude înmânată de însuși regale Mihai I. Încă din perioada studiilor, lucrase ca asistent al profesorului Nicolae Cartojan. Dar cariera i-a fost întreruptă brusc, fiind epurat și întemnițat. Toate bunurile (cu excepția câtorva cărți), însăși viața acestui tânăr bărbat, cap de familie și intelectual strălucit, au fost confiscate mișelește de autoritățile comuniste.

Mi-am amintit și că Ioana Diaconescu este poetă; iar Poezia – lucrată în minte, în ,,goana vieții” sau în tihna clipelor petrecute cu cei doi copii, apoi cu cei cinci nepoți; sau notată în caietele de pe birou, de pe masa din bucătărie, de pe noptieră – este, pentru ea, prima și marea dragoste.

Mi-am mai amintit că, în loc să își investească energiile creatoare în volumele de poezie ce așteaptă să fie scrise, în ultimii 11 ani a cercetat dosare din arhivele fostei Securități, pentru a spune adevărul despre batjocorirea și schinguirea elitei intelectuale românești, în perioada comunistă. Așa s-a născut o carte* în care Ioana Diaconescu povestește despre experiențele limită ale unor intelectuali precum Vasile Voiculescu, Mircea Vulcănescu, Petre Țuțea, Lucian Blaga, Mircea Eliade, Alexandru Ivasiuc și alții – urmăriți fără încetare de Securitate, arestați, condamnați ori uciși în detenție. Povestește dând prioritate absolută documentelor. O admir pe Ioana Diaconescu pentru îndrăzneala, pentru fermitatea și pentru onestitatea mărturisirii. O admir pentru devotamentul cu care continuă și acum să împlinească zi de zi această muncă neobosită.

Se spune că, de-a lungul vieții, întâlnești exact oamenii de care ai nevoie. Cred că întâlnirea mea cu această femeie curajoasă nu a fost deloc întâmplătoare. Ceea ce mi-a povestit de când ne cunoaștem, ceea ce scrie cercetând dosare din arhivele fostei Securități sunt lucruri care au avut asupra mea un brutal, dar necesar efect de…trezire. M-am dezmeticit dintr-o autosuficiență ignorantă, dorind să înțeleg adevărul despre lumea căreia îi aparțin; hotărâtă să învăț a desluși acest adevăr-adevărat printre făcăturile ce ne sunt servite drept exactități incontestabile. Dar nu numai aceste lucruri mă fac să cred că întâlnirea mea cu Ioana Diaconescu a fost un noroc. Mai e empatia. Mai sunt orgiile de râs. Sau încurajările, care ajung la mine exact când am nevoie de ele. Mai e îndemnul ei de a căuta binecuvântările vieții în tot ceea ce mi se înfățișează:

,,…fii mereu atentă să nu-ți scape nimic. Ai grijă de tot ce ți se-nfățisează… Se spune că, aproape întotdeauna, giuvaerul cel mai de preț este ascuns, ca probă, pentru cel care-l merită! Fericit cel care-l va găsi sub straturile de banalitate ale vieții!”

Guest Star: Ioana Diaconescu și două poezii inedite – în exclusivitate pentru cititorii acestui blog.

TRIUNGHI AZUR PENUMBRĂ

Un luminiş aprins

Crengi suprapuse

Şerpii foşnind

Cu pielea vineţie

Pe răni care se vindecă

Umbra cărnoasă

A trunchiului

Devorator

Ambiguu în lumina lunii

Confuzia detaliilor

Umbra

Pe ceea ce credeai a fi lumină

Lumină orbitoare peste braţe

Ce se aprind

Cuprinderii perfecte

Tulpini ce par

Şi nu sunt

Decît coapse

Cu care te-nfăşor

Ca într-o lege

Pagînă

Şi răsuflarea

Ţi-o prind

Pînă te pierzi

De tine

În aprins

Pătrundere în lacul de-ntuneric

Reptilă furişată

Alunecînd

Triunghi

Azur penumbră pîntec

***

IL TUO VELENO PURO COME L’ACQUA

Floarea mea

Fiara mea

Lent încolăcit caliciu

Ferventă lumină  gheară de acvilă

Răpind superficii alabastru

Penumbre  moliciuni ascunse

Patimă ceaţă întoarsă

Floarea mea

Febra mea

“Il tuo veleno puro come l’acqua”

Carnivoră

Pierzînd dezinvoltul vegetal

Înaripata speranţă

A candorilor mele

Văd pulsul cum ţi se zbate

La gît

În timp ce volutele respiraţiei tale

Îmi cresc în păr

În ochi

Mă încolăcesc întreagă

Fervente şi iluzorii

Şi rupte din soare

Ca trupul tău rupt din soare

Care-mi îmbracă

Miezul hipnotizat

De ochi de linx

Cu irişi transparenţi

De febra gurii tale

Şi de trupul tău

Ce-mi asupreşte trupul

*Ioana Diaconescu este poetă, prozatoare, traducătoare. Este autoarea volumului Scriitori în arhivele CNSAS, editat de Fundația Academia Civică. Publică în ,,România literară” pagini despre scriitori în arhivele CNSAS. La emisiunea Revista literară radio (difuzată duminica la Radio România Cultural, emisiune realizată și prezentată de Teodora Stanciu), susține o rubrica similară: Jertfa cuvântului – document inedit.