Ce vor și ce nu vor femeile

Într-un roman din anii ’60, naratorul descrie lumea pestriță din Cișmigiu. La un moment dat, atenția lui se oprește asupra unui loc ferit. Aici, ,,în colțul mamelor care croșetau pulovere colorate, pălăvrăgind între ele cu o voce inexpresivă, cu accente dure, se aflau de obicei și câteva femei singuratice, dintre acelea care se găsesc la marele hotar al vârstei de patruzeci de ani. Un instinct nedefinit le aducea alături de grupul mamelor ori al servitoarelor care supravegheau copiii, făcându-le să întârzie ore întregi, acolo, pe bănci”… Mai departe, portretul pe care naratorul li-l face acestora e zdrobitor: ,,Cu fețe posomorâte, cu obraji fardați, cu ochii șterși, cu sclipiri lente, animalice, însă deschiși imens și speriați spre înăuntru, semănau cu cele câteva păsări care rămân, în fiecare an la sfârșitul verii ca o pradă a pământului străin, ori ca o jertfă necesară altor mii de păsări ce zboară spre sud, aiurite și sălbăticite de spaimă, posomorâte și oarbe, să aștepte anotimpul nimicitor” (Nicolae Breban, Francisca).

Găsim aici, valorificate cu o intuiție artistică ce le scutură de frivolitate, câteva din prejudecățile neaoșe despre femei: femeia nu e o ființă de prim-plan (în parc, șade pe bănci lăturalnice); e o creatură domestică (e în primul rând mamă); e o blazată care se-ocupă de nimicuri (mamele din fragmentul brebanian tricotează pălăvrăgesc, nu discută; au voci ,,inexpresive” și stridente – ,,cu accente dure”). Femeile care nu au reușit să se așeze în tiparul unei căsnicii sunt resemnate, consumate, înspăimântate; năzuința lor nemărturisită este aceea de a intra în rând cu celelalte (în parc, stau lângă femeile cu copii). Cele care și-au găsit un rost matrimonial arată lumii o sastiseală cronică, iar solitarele – o spaimă atavică În sfârșit, pragul tinereții feminine este fixat undeva după cel de-al treilea deceniu din viață; căci dincolo de ,,hotarul” vârstei de patruzeci de ani urmează ,,anotimpul nimicitor” al decrepitudinii.

Fragmentul – de o expresivitate brutală – concentrează, de fapt, aproape toate reprezentările feminității răsfirate prin romanele românești scrise în perioada comunistă

*

Dar ce vor și ce nu vor femeile? 

Femeile nu vor să fie libere…

Înhămate la jugul căsniciei ori vârâte într-o relație stabilă, personajele feminine uită de propria identitate și se autodefinesc exclusiv prin raportarea la altcineva (un soț, un copil). Ele renunță, măcar aparent, la visuri – cu gândul secret că se află în posesia unor resurse interioare infinite, ce le permit să își împlinească aspirațiile departe de ochii iscoditori ai unui bărbat sau ai lumii.

Odată căsătorită cu un ins care obișnuia să o lege cu o curea de piciorul patului și să o bată la cea mai insignifiantă bănuială a unei trădări conjugale, o tânără se sleiește sufletește: ,,Soțul ei se făcea vinovat, în primul rând, de faptul că o privase de amintiri, tot felul de fleacuri ce formează comoara de trăiri a unei studente și în perspectiva timpului capătă o aureolă, devin lucruri plăcute, însemnate. Or, impunându-i un anumit ritm, ritmul vieții lui, ea se văzu dintr-odată anulată dintr-un om cu personalitate devenise doamna Șandru, adică a cincea roată la căruță” (Marin Sorescu, Trei dinți din față).

Unele femei nu vor să își accepte feminitatea.

Când o adolescentă descoperă că se transformă în femeie, când, privindu-și mama și observându-i prietenele mature, intuiește ce-ar putea însemna această prefacere, exclamă: ,,Nu vreau să devin femeie ca voi! … Le uram carnea pe care o bănuiam moale prin rochii, sânii atârnând grei, burta și fesele mari și rujul cu care se dădeau pe buze și pudra fără care nu ieșeau din casă și tot ce povesteau despre copii și despre mâncare (Gabriela Adameșteanu, Drumul egal al fiecărei zile).

Mai toate femeile vor să aparțină cuiva. Vor să iubească.

Studentele își doresc să se mărite. De aceea, pălăvrăgelile lor gravitează în jurul unor subiecte ca: întâlniri amoroase, sarcini și chiuretaje, felul în care își vor mobila viitoarele apartamente (una dintre dilemele casnice este …ce ar fi mai bine să achiziționeze mai întâi: aragazul sau mobila de bucătărie). Pentru aceste fete a deveni femeie înseamnă, într-o măsură covârșitoare, a-și organiza viața de viitoare soții (Gabriela Adameșteanu, Drumul egal al fiecărei zile).

O tânără profesoară de desen (Corina) iubește în taină, de patru ani, un bărbat. S-au cunoscut la o petrecere, dar el nu a ținut-o minte. De atunci, femeia l-a urmărit încontinuu. Ba chiar s-a angajat la școala unde acesta fusese elev, munca ei acolo fiind motivată de adorarea mistică a urmelor trecerii bărbatului prin acel loc (,,Am descoperit clasele în care ai învățat. M-am așezat în băncile în care ai stat tu. Unii profesori te mai țin minte, alții nu. Sunt prietenă cu cei care te țin minte”).

La un moment dat, se întâlnesc. Din clipa aceea, Corina trăiește numai pentru a-și împlini iubirea, iar această împlinire înseamnă înrobire și dăruire: ,,Vreau să văd paharele din care bei, tacâmul cu care mănânci, solnița din care îți pui sare. Vreau să văd tot. Vreau să văd săpunul cu care te speli, vreau să văd pieptenele cu care te piepteni, acul cu care îți coși un nasture. Știi să-ți coși un nasture? Am să-ți rup nasturii, ca să ți-i pot coase eu pe toți. Vreau să văd cămășile pe care le îmbraci, cravatele pe care le pui la gât. Vreau să văd toată casa, să nu-mi scape un centimetru de podea pe care calci” (Petru Popescu, Prins).

În sfârșit, o femeie trecută (Natalia), nu își dorește nimic altceva decât dragoste. Ea îmbătrânește și moare singură, după ce iubește, în singurătate, timp de cinci decenii un singur bărbat – ,,cu nevasta, cu copiii și cu părinții lui cu tot”. Păstrează mereu asupra ei, (în)semn al prezenței permanente a celuilalt – o brățară: ,,o doagă de ținut sufletul, să nu se risipească”. Această părelnică iubire – ,,un tipar croit după o măsură greșită, care cade rău pe realitate, face cute și atârnă jalnic, dar care umflat cu tot sufletul te poate amăgi” – rămâne vectorul existenței sale (Adriana Bittel, Fototeca, 1989).

În romane (ori poate că și-n viață), pentru femei aspirațiile domestice constituie un summum al propriilor idealuri. Ele jinduiesc după împlinire prin iubire, după liniște, după armonie interioară – puse în directă legătură cu o situație matrimonială (sau cu o relație) stabilă. În ciuda unei independențe mult trâmbițate, mai toate își doresc fie să ajungă neveste, fie să rămână soțiile cuiva, fie – măcar – să se pună în slujba unui bărbat.

Prototipul devoțiunii absolute este …,, femeia-oaie” (inteligenta Petronela, care își dăduse două licențe). Pe creștetul ,,oval, mătăsos și supus”, al acesteia Bărbatul își odihnește, din când în când, …picioarele bătrâne. ,,E ca și cum i-aș spune o vorbă bună” – conchide august Stăpânul (Nicolae Breban, Bunavestire).

Fie că sunt inventate de autoare, fie că sunt create de autori, protagonistele romanelor din perioada comunistă se dovedesc variante mai mult sau mai puțin izbutite din punct de vedere literar ale unui portret înduioșător al semenelor noastre.

Pictură de Gustav Klimt: Cele trei vârste ale femeii