fbpx
„Nu-i așa că iubirea înfrânge răul? (Ana, 7 ani)“

Ce vor și ce nu vor femeile

de

Într-un roman din anii ’60, naratorul descrie lumea pestriță din Cișmigiu. La un moment dat, atenția lui se oprește asupra unui loc ferit. Aici, ,,în colțul mamelor care croșetau pulovere colorate, pălăvrăgind între ele cu o voce inexpresivă, cu accente dure, se aflau de obicei și câteva femei singuratice, dintre acelea care se găsesc la marele hotar al vârstei de patruzeci de ani. Un instinct nedefinit le aducea alături de grupul mamelor ori al servitoarelor care supravegheau copiii, făcându-le să întârzie ore întregi, acolo, pe bănci”… Mai departe, portretul pe care naratorul li-l face acestora e zdrobitor: ,,Cu fețe posomorâte, cu obraji fardați, cu ochii șterși, cu sclipiri lente, animalice, însă deschiși imens și speriați spre înăuntru, semănau cu cele câteva păsări care rămân, în fiecare an la sfârșitul verii ca o pradă a pământului străin, ori ca o jertfă necesară altor mii de păsări ce zboară spre sud, aiurite și sălbăticite de spaimă, posomorâte și oarbe, să aștepte anotimpul nimicitor” (Nicolae Breban, Francisca).

 

Găsim aici, valorificate cu o intuiție artistică ce le scutură de frivolitate, câteva din prejudecățile neaoșe despre femei: femeia nu e o ființă de prim-plan (în parc, șade pe bănci lăturalnice); e o creatură domestică (e în primul rând mamă); e o blazată care se-ocupă de nimicuri (mamele din fragmentul brebanian tricotează pălăvrăgesc, nu discută; au voci ,,inexpresive” și stridente – ,,cu accente dure”). Femeile care nu au reușit să se așeze în tiparul unei căsnicii sunt resemnate, consumate, înspăimântate; năzuința lor nemărturisită este aceea de a intra în rând cu celelalte (în parc, stau lângă femeile cu copii). Cele care și-au găsit un rost matrimonial arată lumii o sastiseală cronică, iar solitarele – o spaimă atavică În sfârșit, pragul tinereții feminine este fixat undeva după cel de-al treilea deceniu din viață; căci dincolo de ,,hotarul” vârstei de patruzeci de ani urmează ,,anotimpul nimicitor” al decrepitudinii.

Fragmentul – de o expresivitate brutală – concentrează, de fapt, aproape toate reprezentările feminității răsfirate prin romanele românești scrise în perioada comunistă

*

Dar ce vor și ce nu vor femeile? 

Femeile nu vor să fie libere…

Înhămate la jugul căsniciei ori vârâte într-o relație stabilă, personajele feminine uită de propria identitate și se autodefinesc exclusiv prin raportarea la altcineva (un soț, un copil). Ele renunță, măcar aparent, la visuri – cu gândul secret că se află în posesia unor resurse interioare infinite, ce le permit să își împlinească aspirațiile departe de ochii iscoditori ai unui bărbat sau ai lumii.

Odată căsătorită cu un ins care obișnuia să o lege cu o curea de piciorul patului și să o bată la cea mai insignifiantă bănuială a unei trădări conjugale, o tânără se sleiește sufletește: ,,Soțul ei se făcea vinovat, în primul rând, de faptul că o privase de amintiri, tot felul de fleacuri ce formează comoara de trăiri a unei studente și în perspectiva timpului capătă o aureolă, devin lucruri plăcute, însemnate. Or, impunându-i un anumit ritm, ritmul vieții lui, ea se văzu dintr-odată anulată dintr-un om cu personalitate devenise doamna Șandru, adică a cincea roată la căruță” (Marin Sorescu, Trei dinți din față).

Unele femei nu vor să își accepte feminitatea.

Când o adolescentă descoperă că se transformă în femeie, când, privindu-și mama și observându-i prietenele mature, intuiește ce-ar putea însemna această prefacere, exclamă: ,,Nu vreau să devin femeie ca voi! … Le uram carnea pe care o bănuiam moale prin rochii, sânii atârnând grei, burta și fesele mari și rujul cu care se dădeau pe buze și pudra fără care nu ieșeau din casă și tot ce povesteau despre copii și despre mâncare (Gabriela Adameșteanu, Drumul egal al fiecărei zile).

Mai toate femeile vor să aparțină cuiva. Vor să iubească.

Studentele își doresc să se mărite. De aceea, pălăvrăgelile lor gravitează în jurul unor subiecte ca: întâlniri amoroase, sarcini și chiuretaje, felul în care își vor mobila viitoarele apartamente (una dintre dilemele casnice este …ce ar fi mai bine să achiziționeze mai întâi: aragazul sau mobila de bucătărie). Pentru aceste fete a deveni femeie înseamnă, într-o măsură covârșitoare, a-și organiza viața de viitoare soții (Gabriela Adameșteanu, Drumul egal al fiecărei zile).

O tânără profesoară de desen (Corina) iubește în taină, de patru ani, un bărbat. S-au cunoscut la o petrecere, dar el nu a ținut-o minte. De atunci, femeia l-a urmărit încontinuu. Ba chiar s-a angajat la școala unde acesta fusese elev, munca ei acolo fiind motivată de adorarea mistică a urmelor trecerii bărbatului prin acel loc (,,Am descoperit clasele în care ai învățat. M-am așezat în băncile în care ai stat tu. Unii profesori te mai țin minte, alții nu. Sunt prietenă cu cei care te țin minte”).

La un moment dat, se întâlnesc. Din clipa aceea, Corina trăiește numai pentru a-și împlini iubirea, iar această împlinire înseamnă înrobire și dăruire: ,,Vreau să văd paharele din care bei, tacâmul cu care mănânci, solnița din care îți pui sare. Vreau să văd tot. Vreau să văd săpunul cu care te speli, vreau să văd pieptenele cu care te piepteni, acul cu care îți coși un nasture. Știi să-ți coși un nasture? Am să-ți rup nasturii, ca să ți-i pot coase eu pe toți. Vreau să văd cămășile pe care le îmbraci, cravatele pe care le pui la gât. Vreau să văd toată casa, să nu-mi scape un centimetru de podea pe care calci” (Petru Popescu, Prins).

În sfârșit, o femeie trecută (Natalia), nu își dorește nimic altceva decât dragoste. Ea îmbătrânește și moare singură, după ce iubește, în singurătate, timp de cinci decenii un singur bărbat – ,,cu nevasta, cu copiii și cu părinții lui cu tot”. Păstrează mereu asupra ei, (în)semn al prezenței permanente a celuilalt – o brățară: ,,o doagă de ținut sufletul, să nu se risipească”. Această părelnică iubire – ,,un tipar croit după o măsură greșită, care cade rău pe realitate, face cute și atârnă jalnic, dar care umflat cu tot sufletul te poate amăgi” – rămâne vectorul existenței sale (Adriana Bittel, Fototeca, 1989).

În romane (ori poate că și-n viață), pentru femei aspirațiile domestice constituie un summum al propriilor idealuri. Ele jinduiesc după împlinire prin iubire, după liniște, după armonie interioară – puse în directă legătură cu o situație matrimonială (sau cu o relație) stabilă. În ciuda unei independențe mult trâmbițate, mai toate își doresc fie să ajungă neveste, fie să rămână soțiile cuiva, fie – măcar – să se pună în slujba unui bărbat.

Prototipul devoțiunii absolute este …,, femeia-oaie” (inteligenta Petronela, care își dăduse două licențe). Pe creștetul ,,oval, mătăsos și supus”, al acesteia Bărbatul își odihnește, din când în când, …picioarele bătrâne. ,,E ca și cum i-aș spune o vorbă bună” – conchide august Stăpânul (Nicolae Breban, Bunavestire).

Fie că sunt inventate de autoare, fie că sunt create de autori, protagonistele romanelor din perioada comunistă se dovedesc variante mai mult sau mai puțin izbutite din punct de vedere literar ale unui portret înduioșător al semenelor noastre.

 

Pictură de Gustav Klimt: Cele trei vârste ale femeii

Tag-uri:
·

Comentarii

  • Frumos articolul, te unge la suflet.
    As dori sa afirm, din punctul de vedere al unui care a vazut o mica (poate prea mica) parte a sistemului precedent, ca oamenii erau totusi plini de viata, stiau sa rada, sa vada partea frumoasa a lucrurilor. Nu aveau la dispozitie nici mijloacele de distractie din prezent si nici relaxarea dogmelor pe care o vedem acum, insa viata mergea inainte si parca oamenii nu erau asa deprimati, blazati precum ii prezinta autorii.
    Iar dragostea, sau lipsa ei, casatoria, sau lipsa ei, nu te fac sa mori in interior chiar asa de tare.
    Cu siguranta ca autorii au lasat in cartile lor o parte a nefericirii personale.

    Calin 19 aprilie 2013 0:32 Răspunde
    • Unde sunt oamenii care știu/ știau să se bucure? Aș vrea să îi cunosc și eu.
      Cât despre dragoste sau despre căsătorie – nu știu mare lucru. Sunt o ageamie în privința acestor chestiuni serioase.

      ioana 21 aprilie 2013 15:22 Răspunde
      • Tin minte ca se tineau (ca si acum) de nunti, petreceri in familie, intre prieteni, la restaurante, peste tot era o petrecere in zilele in care se putea.
        La servici oamenii nu erau deprimati, in ciuda greutatilor. Mai degraba-i deprimant acum, cu toate lipsurile si datoriile, obligatiile de servcici si programul prelungit pe care le au oamenii din ziua de azi

        Calin 22 aprilie 2013 15:50 Răspunde
        • Țin minte și eu că veneau colegele de serviciu ale mamei mele la noi și pregăteam tot felul de bunătăți. Odată, de Crăciun, am făcut niște salată de boeuf în formă de om de zăpadă.

          În contrapunct – trebuie să spun că am vrut și eu într-o zi să nu mănânc SINGURĂ o ciorbă țărănească (cea mai gustoasă ciorbă/ mâncare e aceea pe care o împarți). Iar acum ghicește: am găsit au ba un comesean?

          ioana 22 aprilie 2013 18:12 Răspunde
  • Foarte frumos, multumesc!

    riana 19 aprilie 2013 5:39 Răspunde
    • Și eu îți mulțumesc, riana!

      ioana 21 aprilie 2013 15:19 Răspunde
  • Ioana, eu nu stiu ce vor si ce nu vor femeile. Si nici barbatii. Dar cred ca fiecare, femeie sau barbat, poate afla despre ea/ el ce vrea si ce nu vrea in masura in care afla cine este. Iar ca sa afli cine esti si nu cine spun sau vor altii, iti trebuie un dram de nebunie si mult curaj. Caci nu intotdeauna, dincolo de masti/ roluri/ etichete suntem neaparat ” splendori in iarba ” -(refuz vehement sa vorbesc despre defecte, imi place nespus ideea unor parti din noi ” aflate in lucru ” ). Ori daca iti asumi si asta si continui sa cresti, la un moment dat afli si ce vrei au ba.
    Apropo de libertate, cine vrea cu adevarat asta ? Si cum o defineste fiecare din noi ? Libertate a spiritului, indiferent de ce se intampla cu corpul ? Libertate a ideilor, a deciziei ? Libertatea ca iesire din „ferma de oameni ” si gasirea individualitatii fara a deveni antisocial ?

    Ai scris frumos si profund asa cum o faci tu de fiecare data. Iar Gustav Klimt e printre favoritii mei.
    Dincolo de asta, sunt intr-o perioada a vietii mele in care nu ma mai impresioneaza orice chestie scrisa si incadrata intre ghilimele. Cu tot respectul cuvenit fata de valoarea unei opere, vreau sa-mi descopar propriile adevaruri si sa nu iau de-a gata experienta de viata a nimanui, fie el si castigator al premiului Nobel. Si uite asa, lipa-lipa am sa definitivez si ce vreau eu femeia – lista e oricum deschisa si cred, flexibila 🙂

    lotusull 19 aprilie 2013 9:18 Răspunde
    • Eu știu SIGUR ce vor (și) bărbații!

















      (Eh, glumesc, habar nu am ce vor bărbații sau femeile. E o performanță că știu – de cele mai multe ori – ce îmi doresc eu.)

      ioana 21 aprilie 2013 15:18 Răspunde
  • Interesant, puse așa, cap la cap, portretele acestea sună ca o incantație, mai degrabă. Și, oricât de paradoxal ar părea, toate par inspirate de „Suflețelul” lui Cehov. Nu știu de ce, probabil din cauza preconcepției că singural rol rezervat femeii pe Pământ e cel de născătoare, fără a-l recunoaște și pe cel de formatoare de caractere. Cu siguranță, există în literatură (inlcusiv în cea română) poetrete mult mai realiste, dar am observat și eu tendința de a portetiza, pornind de la o exaltare tipic masculină în fața feminității. Autorii par să penduleze, după modelul romantic, între două aspecte extreme ale feminității: înger și demon. Poate că e bine să-i lăsăm în captivitatea acestei iluzii, dacă aceasta le e pe plac? Nu e mai convenabil să (re)cunoaștem doar noi adevărul? 🙂

    CiGriArg 21 aprilie 2013 9:39 Răspunde
  • Nu ştiu, parcă ai ales cele mai triste, mai fără de speranţă descrieri. Şi atunci erau femei care luptau pentru a-şi depăşi condiţia sau prejudecăţile lumii, care iubeau, moral sau imoral, legal sau ilegal, îmi vin în minte Eugen Zehan şi Daniel Drăgan, poate nu atât de titraţi, dar favoriţii mei la un moment dat.
    Ce vor şi ce nu vor femeile? Nu bărbaţii ar trebui să răspundă. Totuşi, vor siguranţă, stabilitate, romantism, tandreţe, iubire, dar se mulţumesc cu mult prea puţin, la 26-28 de ani sunt disperate şi se căsătoresc cu ochii închişi (sau prea deschişi), după 30 se ascund în spatele iubirii pentru copii şi la 40 când ar trebui să fie apogeul împlinirii ca om, copiii nu mai au nevoie de tandreţea lor, sunt femei de serviciu, curăţat spălat, gătit, dormind in paturi sau camere separate, un martiraj asumat conştient de gura lumii. Dar, pe lângă general există şi excepţiile, femei inteligente care sunt în stare să rişte siguranţa şi stabilitatea pentru romantism, tandreţe şi iubire care au răbdarea de a-şi căuta şi găsi sufletul pereche.

    PS: Ultimele două subiecte ale tale fac parte din preferatele mele, cu greu m-am abţinut să nu bat câmpii(mai multe câmpii). Parcă văd că urmează: Ce vor bărbaţii!

    eugen 21 aprilie 2013 14:50 Răspunde
    • Nu urmează niciun text despre ce vor bărbații din romane, Eugen. Oricum – răspunsul e simplu: nu vor mare lucru. Sau dacă vor, mai toate dorințele sunt ale unor grupuri din care fac parte (găști, partid etc.), dorințe/ credințe pe care și le asumă, din solidaritate.
      Am să pun aici, totuși, un citat din ”Sfârșitul bahic” de Petru Popescu, despre ce își dorea un ins de 25 de ani, contabil: ,,Eu voiam să mă însor și să am copii (…). …să fie ai mei, ai mei și numai ai mei, cum și nevasta avea să fie numai a mea, să fiu și eu stăpân pe ceva. Voiam cu ei să-mi fac un spațiu al meu, un aer al meu, un cer al meu. Voiam, prin ei, să exist.!”.

      P.S. Nu înțeleg: pe ce te bazezi când pui în opoziție femeile ,,inteligente” care au curaj să…, și să… cu acelea care acceptă, numai ele știu de ce, un trai întristător. De ce s-ar exclude cele două: acceptarea și inteligența?

      ioana 21 aprilie 2013 15:10 Răspunde
      • Dorinţe, credinţe, grupuri, găşti, partide, pentru mine sună macabru, parcă vezi totul în gri. Contabilul pare un om bun, ideal pentru majoritatea femeilor, a femeilor care îşi asumă martirajul (ai mei, a mea).
        Femei inteligente (fără ghilimele), femei care ştiu ce este important în viaţă, care nu se mulţumesc cu ce-i bine pentru alţii, să fie mama sau vecina mulţumită, care pun mai presus de aparenţe sau gura lumii munca, iubirea şi visele lor şi/sau ale omului drag. Ce ar rezulta? Oameni liberi, iubire încredere, respect şi de ce nu fericire. Tu eşti centrul universului, tu frumoasă, îndrăgostită, iubită, mulţumită de ce faci şi ce ai, nu vecina invidioasă.
        A accepta/trăi după regulile/convenţiile sociale ale unei lumi mediocre înseamnăăă… ce?

        P.S. Sigur pot să convieţuiască dar cred că e o “defecţiune” undeva (ai spune tu) să accepţi. Este vorba de inteligenţa de a percepe viaţa, nu de capacitatea intelectuală, deşi …, sper că nu am jignit pe nimeni. Dacă da, îmi cer scuze, alegerile care le facem fiecare în orice moment sunt doar ale noastre şi nu privesc pe nimeni.
        Ce vor unii bărbaţi (nu cei inşiraţi de tine)? În primul rând o femeie inteligentă, restul vine de la sine.

        eugen 22 aprilie 2013 17:07 Răspunde
        • Eugen, poate că văd lucrurile în gri (a vedea lucrurile în gri e, în mintea mea, opusul lui ,,a vedea totul în alb și negru”); însă exemplul meu și prima parte a răspunsului se refereau strict la ficțiuni (adică la eroi de romane).
          În viața reală, cred că lucrurile stau mult mai rău :).
          Și nu, dă-mi voie să NU cred că este o regulă generală aceea referitoare la ce spui tu că vor semenii mei de alt gen (o femeie inteligentă, liberă etc.). Din câte am dedus eu (iar acum mă refer la o realitate strict personală, nu la ficțiuni), mai toți vor -pe termen lung- confort și comoditate!!! – dar nici asta nu este, firește, regula generală; decât în cazul celor care și-au intersectat biografia cu biografia mea.

          Acu poate că-ți vorbesc ca și cum ți-aș fi…bunică (nu știu cât ești de tânăr, după intransigență, pari foarte tânăr); însă deh, îmi mai permit și eu să pozez în înțeleaptă, din când în când.

          ioana 22 aprilie 2013 18:05 Răspunde
  • Foarte frumos, Ioana .. Cele trei vârste ale femeii 🙂 La cei 22 de anișori ai mei devin din ce în ce mai deprimată de visele pe care nu am avut curajul să le urmez, de deciziile care m-au împins, de fiecare dată, în locuri din ce în ce mai obscure, de caracterul meu, ce se dovedește, pe zi ce trece, tot mai șăgalnic .. Generația mea ar spune: „darling, go big or go home”: rolul asumat de femeie născătoare, fericită că a descoperit bărbatul pe care îl poate venera în pace, o viață liniștită etc sau o femeie frumoasă, puternică, la fel de inteligentă ca în prima variantă, însă mereu singură și pe alocuri înveselită de iubiri frugale, mulțumită de independența și puterea alegerii. Hmm, prefer colivia mea de aur, după cum am spus-o în nenumărate rânduri :).

    P.S. La mulți ani! Îți urez tot ce e mai frumos pe lumea asta și muuultă floarea soarelui care să îți lumineze calea! Te pup.

    Charlotte 22 aprilie 2013 21:05 Răspunde
    • Zic eu ca mai poți aștepta până la 122 de ani, ca să îți trăiești depresia, în toată splendoarea. E drept că prea multe motive de entuziasm decât cele pe care le găsești/ le inventezi tu însăți nu am cum să îți pun în față. Pot doar să te sfătuiesc să NU aștepți să ți le ofere altcineva; să nu mizezi pe oameni, ci pe idei sau cauze. Ori dacă asta ți se pare o chestiune desuetă, fii pragmatică și nemiloasă. Nu știu cine ar trebui să le învețe de mici – pe fete – că ele sunt centrul universului, că merită totul și că, de vor să primească o firimitură din ,,totul” acesta trebuie să ceară – mult(e); foarte mult(e).

      Mulțumesc pentru urare!

      ioana 24 aprilie 2013 5:44 Răspunde
    • Charlotte, nu mai astepta. Anii se duc rapid, acum e momentul sa incerci macar, sa-ti realizezi o parte din vise. Ia-o incet, cu pasi mici… E cumplit sa ajungi la 40 ani si sa regreti ca ai fost lenesa si n-ai facut nimic cu visele tale.
      Dupa ce te mariti e mai greu, uneori e imposibil sa ai si familie si cariera / sa-ti urmezi visul. Si nu pentru ca nu te lasa sotul, dar nu poti tu sa le faci pe amandoua la fel de bine.Mai ales daca ai copii mici.
      A, sa stii ca exista si barbati care nu vor sa-i venerezi. De fapt nici nu e recomandabil. Se plictisesc rapid de „veneranta”, si-si cauta o reduta mai greu de cucerit 🙂
      Diana

      Diana 24 aprilie 2013 6:52 Răspunde
      • Mulțumiri, Diana!

        ioana 24 aprilie 2013 6:55 Răspunde
        • Si eu, pentru articol.
          Diana

          Diana 24 aprilie 2013 15:42 Răspunde
    • Charlotte, au am 33 si copil si sot. Cu ei nu am fost fericita, pentru ca aveam visele mele.NU mi-am dorit niciodata copii. A fost o greseala, dar l-am facut mare. Asta e. INtre timp, insa, am avut puterea si ambitia de a-mi vedea si de visele proprii, din teama de a nu ajunge batrana si nefericita. TEama asta m-a impins sa termin alta facultate, sa fac un master si acum merg la doctorat. ASta m-a facut mereu fericita: sa studiez. NU familia, nu nasterea, nu soacra, nu nimic. Am uitat de mine cat am stat cu copilul, am urlat, am innebunit, dar mi-am adus aminte cine sunt si ce vreau. OK, am facut un copil, il cresc, dar cu mine? CUm ramane? Eu nu sunt OM? Poate sunt o mama proasta, desi copilul e bine, dar eu, cea care nu e mama in strafundurile ei?? SUnt mama pentru ca am nascut si cresc un copil, sotie sunt pentru ca am semnat un document. Dar eu, eu cea reala sunt un simplu OM, o fiinta care bajbaie si nu stie nimic. NU stiu sa fiu sotie, mama, nora etc. SUnt si atat. Sunt un om cu suflet si creier, maini si picioare. Cand sufletul doare te apuci sa-l vindeci cum poti. ALte rani merg tratate cu plante, cu ceaiuri, sufletul… ioc. II dai hrana pe care o vrea… L-am urat pe sotul meu pentru ca m-a lasat gravida, desi nu -mi statea mintea la scutece, nu i-o iert niciodata. Motiv pentru care stam in aceeasi casa, in camere separate, nu fac sex, nu ma importa barbatii si relatiile, sunt fericita ASA, regasindu-ma! NU ai voie sa renunti la visele tale, la 22 de ani?!!!!!!!! AS vrea sa mai am 22 de ani… Eu la 33 am visele implinite,alea care costau BANI, timp si energie ca sa fie implinite. Celelalte, mai mici si necostisitoare le implinesc zilnic. PEntru ca MERIT! Copilul creste, sotul te poate parasi, TU ESTI TU, singura pe care te poti baza. SI nu sunt cuvinte NLP_iste. Iti spun ca se poate, eu am fost la pamant. PLangeam, depresia era in floare, imi pierdusem serviciul din cauza sarcinii, eram terminata psihic si sufleteste. IN loc sa zburd la 25 de ani, ascultam urlete de copil la 3 dimineta. Eu, care n-am pierdut o noapte in viata mea. A fost groaznic, dar a trecut timpul… si acum am revenit la cine eram inainte de copil si casatorie. CAsatoria e ceva stupid. Copilul te obliga sa -i oferi familie, nu certuri prin tribunale si trai in 2 case. Ajungi sa nu mai stii cine esti si ce dracu cauti pe lume. Dar primim lectii. EU te rog, te implor, da-ne o stire ca ti-ai facut primul pas spre visele tale. Eu asa am luat-o, incet. Primul pas, al doilea, al treilea… AM crescut incet si sigur. Te asigur ca nu aveam decat 100 de lei in buzunar, taxa de inmatriculare la facultate, si apoi trebuia sa am 20 de milioane pentru prima taxa. Crede-ma, totul, totul mi-a cazut din cer. NU am avut bani, m-am aruncat cu capul inainte, si totul a iesit oK; Pentru Master, iarasi nu am avut banii de naveta pe tren. Totul a venit. Pur si simplu. ACum sunt mai senina si mai fericita decat oricand. PEntru ca ma simt implinita si multumita, ma pot suporta, ma pot privi in oglinda: nu sunt casnica, nu sunt grasa, nu sunt proasta, nu sunt strivita de neimpliniri. CHiar nu vreau sa fiu iubita de un barbat, daca iubirea lor inseamna pete de sperma, minciuni, lacrimi, tradari. Sunt ok cu mine. Un barbat ma incurca, trebuie sa-i dai raportul, vrea mancarea pusa inainte, ce nu vrea?! Eu l-am dresat pe al meu sot sa-si faca singur ce are nevoie. AM fost plecata 3 ani, faceam naveta, cu facultatea. Il lasam cu copilul si plecam. A trebuit sa se descurce. CU masterul, la fel, naveta saptamanal, serviciu, teme, copil la scoala, n-a fost usor. Dar a invatat sa faca mancare, curatenie, sa plimbe copilul si cainele, sa spele pe jos, sa stie ca urlu ca apucata daca patura nu sta frumos pe pat, daca nu aeriseste camera si nu aseaza sosete sau cani sau perne – ADICA TOT CE FAC SI EU. AM lasat vase nespalate 6 luni in chiuveta, ma ajutau ai mei cu mancare si nu am intrat in bucatarie. I-am lasat haine nespalate, casa vraiste, sa vada ce inseamna SA NU FACI intr.o zi, dar in cateva LUNI! Am constatat ca degeaba vorbesc, daca nu-i arat concret chestii. CUm e sa, cum e daca nu mai sunt, nu mai fac?! Se credea important ca aduce bani in casa si eu stau sa cresc copilul. CAt timp mama-sa nu voia sa vina sa stea cu el. EU neavand parinti, ci doar bunicii care m-au crescut. Bona nu voia, mama-sa nu, eu n-aveam pe cine aduce, am stat eu cu copilul sa-l fac mare. AM murit, sigur, dar a trecut. Am inviat. Dar i.-am dat si lui lectii usturatoare. CAnd am venit cu diploma pe care scrie 10 nu mi-a mai pasat de tot ce am indurat. LA master iau si bursa de merit. Asta sunt eu. NU mama fraiera care spala sticlute de lapte, nu sotia mahnita ca a ales prost. Stiu ca am facut greseli, dar tot in timp le voi elimina. Cand mai creste copilul, voi si divorta, sa fie totul clear si voi scapa de statutul de femeie-sotie trista ca a dat gres intr-ale convietuirii cu un needucat. E clar ca am crescut mult, in timp ce el n-a facut altceva decat sa mearga zilnic la birou, la wc, la bucatarie sa haleasca si in pat ca sa doarma.

      micha 24 aprilie 2013 7:21 Răspunde
  • Din păcate nu este regula generală ci excepţia. Confort şi comoditate? Nu. Confort sufletesc? Da.

    P.S. Ce te împiedică să gândeţti/visezi ca la 17 ani? Dar să trăieşti ca la 17 ani?

    eugen 23 aprilie 2013 16:46 Răspunde
    • Pentru nimic în lume nu aș vrea să mai trăiesc ca la 17 ani. Mi-am detestat adolescența. 🙂

      ioana 23 aprilie 2013 16:58 Răspunde
      • Nici eu nu aş vrea să trăiesc ca la 17 ani. Este vorba de starea de spirit: de libetate a minţii, refuzul de a face concesii/compromisuri, curajul de a dori mai mult, de a lua mai mult, toată lumea este a ta, să te bucuri de viată, să trăieşti fiecare clipă, fără să îţi pese de părerea celor din jur(mai corect – fără să-ţi pese de ce-şi doresc cei din jur pentru tine).

        P.S. O bunicuţă mai mică cu zece ani? hm, cam “greu” să-i ascult sfaturile.
        Intransigenţă? Da – din dorinţa de a face lucrurile dacă nu perfect, măcar foarte bine.

        eugen 28 aprilie 2013 16:59 Răspunde
        • Răspuns la P.S.: Eh, au mai făcut și alții greșeala asta – să nu-mi asculte indicațiile prețioase. Tare rău au ajuns… 🙂

          ioana 28 aprilie 2013 17:54 Răspunde
  • Femeile? Sunt proaste. Alearga dupa cai verzi pe pereti. Iubire? De unde, dom’le, la 7 miliarde de oameni…?! CIne sa vina din ceruri sa ne dea iubire la toate? Trebuie sa ne iubim pe noi, sa nu ne mai furam barbatii, sa nu mai plangem dupa barbatii altora, sa acceptam sa fim libere, daca nu am gasit masculul sa ne fertilizeze si sa plece la alta cand fatam si suntem grase. Cand vom fi libere si ne vom descotorosi de vise in rochii albe, ne va trece dorul deluceferi. Rochia de mireasa si maternitatea sunt intamplari, fite, mofturi. Te poti lipi de un om si fara astea. Toate se plang ca de cand a aparut copilul nu mai au viata de cuplu. A, ce inseamna viata de cuplu? F***? HA! NU mai faceti copii, atunci, faceti doar sex de placere. NU mai visati sa faceti nani, nani la bebei. Repetam aceleasi prostii de miliarde de ani. Hai, papuasii, da. Dar noi, civilizatele si europencele?! Tot la spalat wc-ul, la cratita, la sters copil la fund, la plans ca a plecat sotul, la urlat ca suntem singure. SI CE? Ok, nu ne iubeste, pa! NU pot face copii? Traiesc! NU stiu sa fac mancare? Mananc pufuleti. NU am cu cine ceva? Ies singura in oras, imi fac prieteni.A, e rusine sa, nu se poate sa, ce zice lumea daca?… IUbiti-va, femeilor! tRECE VIATA si asteptati iubirea de la un barbat?! Un catel, un fluture, o floare, cartile, copacii, iarba, toate va asteapta sa le iubiti. INvatati sa nu fiti ridicole si smiorcaite, murdare si delasatoare, nu va aruncati in frigider ca nu aveti un iubit sau copil. A te accepta asa cum esti, este solutia spre fericire. NU va mai inghesuiti in tipare, singure! LAsati-o pe mama sau bunica, ele nu mai stiu ce se poarta azi, ele traiesc in trecut. Copilul si sotul nu va aduc fericirea si implinirea. NU sunt ei totul.NOI SUNTEM TOTUL. am obosit sa vad sclave peste tot. NU vreti sa va ridicati capul si sa radeti spre soare. NU vreti.Cititi, invatati, radeti, vorbiti, dansati, cantati, plangeti, fiti voi … Suntem unici si irepetabili si tot vreti in uniforma de nevasta trista si cu sanii lasati?! UNiforma de mama parasita, desi casa e luna si copiii bine?! Voi alegeti! CUnoasteti-va pe voi si apoi raspunsurile va vin mai usor. Calatoriti, faceti poze, studiati alte culturi, alte limbi, schimbati-va radical apucaturile negative si urate… Straluciti, lasati barbatii, ca ei vor doar sex. Aveti curaj, injurati, spargeti un geam, purtati pantaloni, suntem mai bune decat ei. Un caine e mai fidel si te iubeste mai mult decat un numar de 5 masculi intr-o viata. … Ridicati-va de pe jos si mergeti spre tot mai sus! Urasc sa vad femei sclave si slabe.

    micha 24 aprilie 2013 6:57 Răspunde
    • Dragă Micha, m-a impresionat povestea ta, iar patosul pe care l-ai pus în această lungă spovedanie virtuală este tulburător.
      Două lucruri am de spus:

      1. Nu sunt mamă, nu mi-am dorit niciodată cu ardoare un copil, iar din acest punct de vedere cred că ticăitul ceasului biologic sună altfel pentru una ca mine. DAR lucrez de mult timp cu copiii și îi îndrăgesc – iar mai bine decât cum comunic cu ei nu reușesc să comunic cu absolut nimeni (unii spun că acest lucru se întâmplă pentru că n-aș avea prea multă minte…). Cred că ivirea unui copil pe lume e, în sine, un lucru bun și are un rost pe care un părinte uneori nu îl poate desluși de la început. Mai cred că important pentru un copil este să fie fericit, SĂ SE SIMTĂ IUBIT, oricum ar fi și orice ar face; să știe că are alături măcar UN părinte pe care se poate baza ORICÂND, în orice situație.

      2. Ai o forță interioară ieșită din comun și o mare putere de a îndura singurătatea. Pari detașată și de-a dreptul cinică atunci când vine vorba de orice ar însemna slăbiciune femeiască; revolta ta e semnul unei sensibilități de care nu cred că ai să te vindeci vreodată, oricât te-ai strădui. Dacă reușești, te rog să îmi dai și mie rețeta.
      Sper să citească multă lume povestea ta, ca să afle că atunci când îți dorești ceva cu adevărat, poți să muți un lanț de munți, nu un munte.
      Te felicit din tot sufletul pentru curaj – mai ales pentru curajul asumării alegerilor pe care le-ai făcut până acum.

      ioana 25 aprilie 2013 16:13 Răspunde
  • Ioana, de prima data cand ti-am citit articolul am avut de gand sa scriu cateva randuri. Anumiti factori perturbatori mi-au zadarnicit intentia pe care nu am mai avut de gand sa o reiau. Citind insa comentariile celor care iti urmaresc postarile de pe acest blog m-am hotarat sa-mi exprim cateva opinii 🙂
    Referitor la portretele feminine din cartile enumerate de tine, indraznesc sa spun ca autorii lor au o doza de misoginism bine camuflat sub masca unor reali observatori ai lumii inconjuratoare. Cred, insa, ca profilurile feminine prezentate erau de fapt imagini construite. Niciodata o femeie nu ar fi avut asemenea remarci usturatore la adresa semenelor lor. Dar acei barbati au avut, cu siguranta frustrari ascunse pe care doar asa, prin acest misoginism mascat au putut sa si le defuleze spre noi, posibilii lor cititori. Sigur, epoca descrisa este cea pe care o cunosc bine, am trait destui ani in ea ca sa pot aprecia, cred eu, corect, ce a fost pe-atunci.
    Am sa-mi permit sa dau un exemplu de scriitoare cunoscuta, Lucia Demetrius, care a reusit in nuvelele si romanele ei sa realizeze profiluri feminine deloc asemanatoare exemplelor prezentate de tine. Si-atunci vin si spun ca nu asa erau femeile acelei epoci, grele indiscutabil, dar nu imposibile, pentru cele care doreau sa se desprinda din cotodianul anost si chiar trist, de foarte multe ori. Ceea ce vreau sa spun, de fapt, este ca daca dorim sa ne facem un profil uman, feminin sau masculin, dintr-o anumita perioada istorico-politica, depinde ce citim, ce autori, ce carti. Cei pomeniti de tine erau cam aserviti regimului nou instalat in Romania si astfel au inteles ei sa faca litaratura pentru masa proletara. Am convingerea ca „indicatii pretioase” au stat la baza acestor scrieri din partea unor entuziasti activisti de partid, comunist, evident.
    Spun toate acestea pentru ca femeile, intotdeauna si in majoritatea epocilor au dorit binele sub toate formele. Binele lor si binele celor cu care s-au insotit, pentru o lunga sau scurta perioada de timp. Spre deosebire de barbati care, indiferent de timp si perioada au dorit doar binele lor, uitand foarte des ca prin asta fac mult rau celorlalte persoane, de sex feminin. Am sa contrazic astfel pe cei care arunca cu pietre in femei atata timp cat am o infinitate de argumente care sa-mi sustina afirmatia. Femeile vor iubire pentru ca ele daruiesc iubire, de cele mai multe ori fara sa o primeasca si nici chiar recunostinta pentru efortul lor de fiecare zi, pentru mersul spre inainte al umanitatii. Evident, vor spune unii ca suna pompos dar este cat se poate de adevarat. Femeile vor bine, barbatii vor sa profite de binele acesta, femeile construiesc relatii, barbatii le exploateaza ca apoi, golite de continut, sa le paraseasca pentru altele, profitabile lor, din nou. Si uite asa mi-am aprins paie in cap. Acu ar fi bine sa gasesc un vas cu apa sa incerc sa salvez ce se mai poate salva :))
    Ce bine este totusi ca intalnim cateodata, unii barbati care accepta ceea ce vor femeile din viata lor, de dragul lor, din iubirea aceea pe care o canta toti poetii lumii si care chiar exista pentru unii dintre noi, femei si barbati, deopotriva.

    Moi 25 aprilie 2013 15:51 Răspunde
    • Dragă Moi, numesc și eu o figură feminină ce nu intră în tiparul creat de textul meu: Stanca din ,,Fețele tăcerii” de Augustin Buzura. Femeia luptă în munți alături de partizani, iar când ea și aceștia sunt înconjurați de securiști, își ucide tatăl care vrea să se predea autorităților fără nicio împotrivire. Apoi își omoară propriul copil, pentru a nu cădea în mâinile respectivilor.
      Iată unul din puținele cazuri în care un personaj feminin trăiește în numele unei idei, al unei cauze.
      Risc să spun că protagonistele de acest soi reprezintă o minoritate.

      Apoi, multe din cărțile citate aparțin unor autori ale căror scrieri au fost validate estetic, în epocă. Nu cred că respectivii pot să fie bănuiți de aservire, orice s-ar spune acum despre unii dintre ei.

      Sunt de acord cu observația că un asemenea punct de vedere (literar) trădează un misoginism de fond. Îmi susțin afirmația spunându-ți că, numeric, personajele masculine din romane sunt aproape de două ori mai multe decât cele feminine (am cifre!).

      Cât privește viața reală și aprecierile despre bărbați și femei – adaug: sunt solidară, de regulă, cu semenele mele. Prietenele mi-au fost alături întotdeauna – necondiționat, ceea ce nu pot să spun despre convivii noștri de alt gen. Drept care, nici nu mi-am trădat vreodată o prietenă. Cu toate acestea nu cred, chiar nu cred!, că noi suntem mai bune decât ei (deși eu, de exemplu, sunt mult mai bună, sunt mai mult ca perfectă și firește, mult mai modestă în comparație cu cel mai cel bărbat de pe această lume :)).

      P.S. Iar acum se vor năpusti asupra mea cei lipsiți de simțul umorului. Ține la îndemână vasul cu apă, să li-l torni în cap, ca să creezi o diversiune și să îmi salvezi pielea.

      ioana 25 aprilie 2013 16:38 Răspunde
      • Bine Ioana, asa am sa fac, promit sa raman eu ca tu sa o zbughesti spre locuri mai primitoare 😉

        Moi 25 aprilie 2013 17:11 Răspunde

Dă-i un răspuns lui ioana Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title