Ca atunci când

Nu ştiu ce m-a făcut să-mi pierd dezinvoltura cu care izbuteam, în copilărie, să îi spun tatălui meu tot ce-mi trecea prin minte. Acum, când vorbim la telefon, conversaţiile noastre nu durează niciodată (nici când ne certăm) mai mult de 3 minute. Dacă mă enervez, inventez un pretext şi închid.

Nu ştiu când am încetat să-mi mai doresc să ajung ca el – dacă nu contabilă, atunci măcar profesoară de matematică, pentru că de cifre niciodată nu mă plictiseam. La fel cum nici tatăl meu nu părea că se satură de socoteli, căci în copilăria mea deseori îşi aducea acasă de la serviciu nişte foi cât cearşafurile pe care însemna cu albastru sumele de la ,,debit”, cu roşu cele de la ,,credit”, cu creionul ,,totalurile”. Petrecea cu calculele lui mai mult timp decât cu mine, de parcă nenorocitele de adunări şi de scăderi ar fi fost cele mai importante din lume. Ca să stăm cât de cât împreună, îmi dădea să fac şi eu câte-o balanţă contabilă. Lucram ore în şir, cot la cot cu el, adunând şi scăzând întâi liniuţe şi buline, apoi numere cu una, două, trei, mai multe cifre.

Nu ştiu de ce mă încrâncenez să pretind că i-am moştenit doar culoarea ochilor şi forma degetelor de la mâini.

Când s-a născut, tatăl meu a avut un frate geamăn. Dintre cei doi, el era cel mic – cât o lingură de mic. Fratele cel vânjos a murit la câteva ore după ce-a venit pe lume. Cei din jur au sfătuit-o pe bunica să aștepte, până o mierleşte şi pruncul sfrijit. Dar el le-a-ncurcat socotelile şi s-a ambiţionat să trăiască. Cred că nu şi-a pierdut niciodată această încăpăţânare. Iar eu i-am moştenit-o. Atâta doar că-n cazul meu îndârjirea a degenerat într-o îndărătnicie de catâr maniac. Firea mea răzbătătoare e doar varianta updatată, de-ochii lumii, a acestei cerbicii.

Tatăl meu râde în hohote pline, puternice; iar eu, când râd, râd exact la fel. Când sunt întrebată cum mă cheamă, îmi rostesc numele de familie de care sunt mândră (şi pe care nu l-aş schimba, nici de m-aş mărita cu Brad Pitt), lungind şi apăsând silabele, cum face el. Printr-o coincidenţă stranie, ziua mea de naştere e ziua onomasticii lui: Sfântul Gheorghe. Verdele ochilor; buza de jos; părul moale şi rar; alcătuirea trupului meu, cu păcătoşii de centimetri în plus sau în minus din cauza cărora nu-s o femeie ideală de 90/ 60/ 90 – toate sunt ale femeilor din neamul lui.

Nu ştiu de ce noi amândoi nu am vorbit niciodată despre toate astea.

Nu ştiu când mi-am pierdut uşurinţa cu care în copilărie izbuteam să îi spun tatălui meu tot ce-mi trecea prin minte.

***

Doamne, mai fă-mă o dată la fel cum eram atunci când, seară de seară, îl ascultam pe tati citindu-mi  povestea pe care o adoram – mereu aceeaşi poveste: Harap-Alb. Doamne, mai fă să fiu măcar o dată ca atunci când îl lăsam, numai şi numai pe el, să îmi taie unghiile de la picioare. Ca în iernile de altădată când exultam că mă ducea prin oraş cu săniuţa, de cum cădea prima zăpadă. Ca în dimineţile de neuitat când îmi încălţam ghetuţele proaspăt făcute cu cremă, de mâna lui. Ca atunci când îi dădeam, numai şi numai lui, să îmi ascută cu briceagul creioanele colorate. (O singură dată am încercat eu să fac asta şi m-am tăiat la deget.) Mai fă, Doamne, să redevin măcar o dată, măcar câteodată, ca atunci când ştiam să îi spun tatălui meu – fără atâtea ocolişuri – că îl iubesc! Pur şi simplu.

***

Când scriam aceste rânduri, tatăl meu împlinea 63 de ani. Între timp, s-a pensionat și i-am scris discursul de pensionare. Sâmbătă a murit iar acum urmează să îi scriu necrologul. 

Foto: Imola Berecz