fbpx
„Nu-i așa că iubirea înfrânge răul? (Ana, 7 ani)“

Ca atunci când

de

Nu ştiu ce m-a făcut să-mi pierd dezinvoltura cu care izbuteam, în copilărie, să îi spun tatălui meu tot ce-mi trecea prin minte. Acum, când vorbim la telefon, conversaţiile noastre nu durează niciodată (nici când ne certăm) mai mult de 3 minute. Dacă mă enervez, inventez un pretext şi închid.

Nu ştiu când am încetat să-mi mai doresc să ajung ca el – dacă nu contabilă, atunci măcar profesoară de matematică, pentru că de cifre niciodată nu mă plictiseam. La fel cum nici tatăl meu nu părea că se satură de socoteli, căci în copilăria mea deseori îşi aducea acasă de la serviciu nişte foi cât cearşafurile pe care însemna cu albastru sumele de la ,,debit”, cu roşu cele de la ,,credit”, cu creionul ,,totalurile”. Petrecea cu calculele lui mai mult timp decât cu mine, de parcă nenorocitele de adunări şi de scăderi ar fi fost cele mai importante din lume. Ca să stăm cât de cât împreună, îmi dădea să fac şi eu câte-o balanţă contabilă. Lucram ore în şir, cot la cot cu el, adunând şi scăzând întâi liniuţe şi buline, apoi numere cu una, două, trei, mai multe cifre.

Nu ştiu de ce mă încrâncenez să pretind că i-am moştenit doar culoarea ochilor şi forma degetelor de la mâini.

Când s-a născut, tatăl meu a avut un frate geamăn. Dintre cei doi, el era cel mic – cât o lingură de mic. Fratele cel vânjos a murit la câteva ore după ce-a venit pe lume. Cei din jur au sfătuit-o pe bunica să aștepte, până o mierleşte şi pruncul sfrijit. Dar el le-a-ncurcat socotelile şi s-a ambiţionat să trăiască. Cred că nu şi-a pierdut niciodată această încăpăţânare. Iar eu i-am moştenit-o. Atâta doar că-n cazul meu îndârjirea a degenerat într-o îndărătnicie de catâr maniac. Firea mea răzbătătoare e doar varianta updatată, de-ochii lumii, a acestei cerbicii.

Tatăl meu râde în hohote pline, puternice; iar eu, când râd, râd exact la fel. Când sunt întrebată cum mă cheamă, îmi rostesc numele de familie de care sunt mândră (şi pe care nu l-aş schimba, nici de m-aş mărita cu Brad Pitt), lungind şi apăsând silabele, cum face el. Printr-o coincidenţă stranie, ziua mea de naştere e ziua onomasticii lui: Sfântul Gheorghe. Verdele ochilor; buza de jos; părul moale şi rar; alcătuirea trupului meu, cu păcătoşii de centimetri în plus sau în minus din cauza cărora nu-s o femeie ideală de 90/ 60/ 90 – toate sunt ale femeilor din neamul lui.

Nu ştiu de ce noi amândoi nu am vorbit niciodată despre toate astea.

Nu ştiu când mi-am pierdut uşurinţa cu care în copilărie izbuteam să îi spun tatălui meu tot ce-mi trecea prin minte.

***

Doamne, mai fă-mă o dată la fel cum eram atunci când, seară de seară, îl ascultam pe tati citindu-mi  povestea pe care o adoram – mereu aceeaşi poveste: Harap-Alb. Doamne, mai fă să fiu măcar o dată ca atunci când îl lăsam, numai şi numai pe el, să îmi taie unghiile de la picioare. Ca în iernile de altădată când exultam că mă ducea prin oraş cu săniuţa, de cum cădea prima zăpadă. Ca în dimineţile de neuitat când îmi încălţam ghetuţele proaspăt făcute cu cremă, de mâna lui. Ca atunci când îi dădeam, numai şi numai lui, să îmi ascută cu briceagul creioanele colorate. (O singură dată am încercat eu să fac asta şi m-am tăiat la deget.) Mai fă, Doamne, să redevin măcar o dată, măcar câteodată, ca atunci când ştiam să îi spun tatălui meu – fără atâtea ocolişuri – că îl iubesc! Pur şi simplu.

***

Când scriam aceste rânduri, tatăl meu împlinea 63 de ani. Între timp, s-a pensionat și i-am scris discursul de pensionare. Sâmbătă a murit iar acum urmează să îi scriu necrologul. 

Foto: Imola Berecz

Tag-uri:
Categorii:
Despre mine

Comentarii

  • La multi ani cu sanatate tatalui tau, Ioana! Sa te bucuri de parintii tai multi ani de-aici inainte! Frumos ai scris si adevarat … Sa-i iubim si sa-i pretuim atat cat mai sunt, asa cum sunt… asa cum suntem si noi… 🙂

    Anji 16 noiembrie 2013 6:11 Răspunde
    • Da, Anji!
      (Am un cadou pentru tine… 🙂 Oare când o să ţi-l înnmânez în mod solemn?)

      Ioana Revnic 17 noiembrie 2013 3:28 Răspunde
  • Ioana, sa-ti povestesc o imtaplare.
    Discutam cu unul din baietii mei, are 5 ani si un pic.
    El: Miha, tu ai sot acasa ?
    Eu: Pai nu mai am. Am divortat.
    Il vad ca se incrunta, gandeste si pe cand dau sa-i explic ce inseamna a divorta, face un gest cu mana ca si cand ar alunga cuvantul. Din propozitia mea ramane doar faptul ca nu am sot.
    El: Dar tata ai ? Acasa ai tata ?
    Ma gandesc de cand n-am mai vorbit cu tatal meu. Asa ca de la suflet la suflet, nu doar vorbe politicoase. Ma gandesc la multe. In final ii raspund: Pai am tata, dar nu locuieste cu mine.
    El insista: Adica acasa n-ai tata ?
    Eu: Pai acasa n-am tata.
    El: Oooo… atunci inseamna ca esti singur!
    Zambesc. Fac abstractie de mica greseala. Chiar nu mai conteaza ca e singur sau singura. Concluziile copiilor m-au uimit intotdeauna prin acuratetea lor 🙂

    La Multi Ani frumosi si cu sanatate, tatalui tau !

    lotusull 16 noiembrie 2013 6:18 Răspunde
    • M-a lăsat fără cuvinte povestioara asta. Poate ajung -cândva- să îi cunosc pe aceşti copii cu care lucrezi.
      Multă sănătate şi părinţilor tăi!

      Ioana Revnic 17 noiembrie 2013 3:26 Răspunde
  • La multi ani si multa sanatate tatalui tau !

    FLORICA 16 noiembrie 2013 9:22 Răspunde
    • Ce bine că ne-am regăsit după atâta vreme! Multumesc pentru urare!

      Ioana Revnic 17 noiembrie 2013 22:47 Răspunde
  • Ioana, amintirile frumoase legate de tatal tau, un om exceptional, dovedit prin tot ce ne-ai spus, sunt ceea ce iti vor ramane si te vor bucura mereu. Nu mai avem timp destul pentru tatii nostri, dar tot ce au facut frumos pentru noi, este acolo cuibarit in sufletul nostru, pentru totdeauna.
    Nu te intrista pentru ce nu poti sa-i mai oferi acum tatalui tau. El stie si asemeni tie, amintirile legate de tine, aceleasi, sunt legatura voastra indisolubila.
    La multi ani, in deplina sanatate, tatalui tau!

    Luminita 16 noiembrie 2013 10:23 Răspunde
    • Sunt multe amintiri despre care mi-ar plăcea să stăm uneori de vorbă (eu şi ai mei). Dar, din păcate, nu reuşim. Sunt multe lucruri care rămân nespuse.
      Te îmbrăţişez, Luminiţa!

      Ioana Revnic 17 noiembrie 2013 3:34 Răspunde
  • …atunci cand tatal meu a plecat intr-o alta lume,a fost atat de neasteptat incat am fost socata.Si ,dintr-odata,mi-am dat seama cat de mult imi lipseste si ca nici macar nu i-am spus vreodata ce mult insemna in viata mea.A trecut ceva timp dar golul este inca acolo.Niciodata nu este prea tarziu sa spunem cele 2 cuvinte:te iubesc!
    Bucura-te de parintii tai.

    rodica 17 noiembrie 2013 18:02 Răspunde
    • Dragă Rodica, mă obsedează ideea că nu apuc sau nu ştiu să mă bucur de cei care mi-s dragi. Şi că nu mă pricep sau nu pot să le spun, întotdeauna, ceea ce simt pentru ei.
      Îţi doresc multă sănătate şi multă linişteYour message…

      Ioana Revnic 19 noiembrie 2013 20:10 Răspunde
  • Vineri a fost si ziua mea de nastere (iti voi vorbi eu candva despre scorpioni :D). A fost o zi grea, trista, care m-a facut sa nu-mi mai doresc vreo aniversare. Apoi m-am gandit la tata si mi s-a mai alinat tristetea.

    La multi si frumosi ani tatalui tau.

    Andrada Damian 18 noiembrie 2013 9:45 Răspunde
    • Aştept o dare de seamă amănunţită despre aceşti originali reprezentanţi ai zodiacului.
      Regret că nu ai avut o aniversare veselă; altădată fă ce îţi doreşti TU; nu aştepta ca ziua (de naştere) să îţi fie înfrumuseţată de altcineva.

      Ioana Revnic 18 noiembrie 2013 12:53 Răspunde
  • Ioana draga, in primul rand, toate gandurile bune pentru ziua tatalui tau!
    Si eu am aceeasi problema/obsesie, ca nu stiu si nu apuc sa le spun celor dragi ca imi sunt atat de dragi.
    Am mai zis in unele imprejurari ca Alice este singura fiinta careia pot sa ii spun nestingherita ca o iubesc si ca imi este dor de ea. Poate pentru ca Alice este un Inger, o Zana buna, nu m-am dumirit exact ce e…

    Uneori recurg la gesturi extreme ca sa transmit un gand, o stare, si apoi ma framant tot intrebandu-ma daca „mesajul” a fost simtit corect.

    jeni 19 noiembrie 2013 16:57 Răspunde
    • Jeni, ,,incorectitudinea” unui mesaj cu o mare încărcătură afectivă expediat unui destinatar e doar problema celui care nu e în stare să primească asemenea dar.
      Se predică pragmatismul legat de împărtăşirea sentimentelor frumoase, iar aceste pledoarii pentru prudenţă şi parcimonie îşi au adevărul lor, verificat înclusiv de mine. Dar cum nu arunci mărgăritare porcilor, nu împărtăşeşti – la nesfârşit – nici trăiri luminoase, cui nu merită.

      E un noroc când întâlneşti oameni (ca Alice) cu care vorbeşti aceeaşi limbă a dragostei (apropo de ultima ei postare).
      E o dovadă de autenticitate, e ceva firesc să le spui celor dragi că ţi-s dragi; celor admiraţi – că îi admiri; celor aflaţi departe sau aproape – că le duci dorul.

      Ioana Revnic 19 noiembrie 2013 18:38 Răspunde
  • Numai bine si multa sanatate tatalui tau…mi-a placut tare mult articolul…a fost ca si cand as fi citit o poveste…o poveste pe care daca as fi prelucrat-o un pic s-ar fi transformat intr-o pagina din copilaria mea…cum si eu sunt scorpion, il inteleg pe tatal tau…sau ca sa ma exprim mai bine, ma regasesc in ambitie, incapatanare si perseverenta…si da, nici eu nu o sa imi schimb numele pentru nimic in lume…ma mandresc cu el si cu familia mea

    Serban Luria 20 noiembrie 2013 7:56 Răspunde
    • Gând la gând!
      Mă bucur mult că ne reîntâlnim aici, într-un cadru relaxa(n)t!
      Am să îi transmit tatălui meu şi această urare.

      Ioana Revnic 20 noiembrie 2013 16:08 Răspunde
  • Ce mult m-a emotionat! La multi ani impreuna!

    Liliana 20 noiembrie 2013 10:16 Răspunde
    • Şi ţie, Liliana, alături de părinţii tăi!

      Ioana Revnic 20 noiembrie 2013 16:06 Răspunde
  • Cineva ar spune “cam patetic” – tot o aproximare.
    Pentru că te consider o persoană bună în fond, si atunci apropiată mie, mă simt responsabil să te cert: – nu tu trebuie să te bucuri de cei dragi, ci ei de tine;
    – tu trebuie sa le faci bucurii, e atât de uşor – stii tu cum;
    – daca ar fi să socotim matematic/contabil ar trebui cel putin din două în două săptămâni;
    – dezinvoltura o ai, trebuie doar să vrei să o cauţi, poate i-aş spune sinceritate sinceră:
    – mă enervez, pretext, închid – absolut interzis, încearcă să-i explici, te va înţelege mai repede decât te aştepţi;
    – dragostea nu trebuie neaparat rostită, ea se simte în aer, în vorbe, în lucrurile care le faci;
    – daca tii cont de cele de mai sus, nu trebuie să-i spui că-l iubeşti…

    Să+şi găseşti bucuria ta în bucuria lui!

    PS: Cele de mai sus nu le tratăm: da, bine, ok. Le trecem în fruntea celor 100 de lucruri care dorim să le împlinim, şi după 7 zile le bifăm.

    eugen 27 noiembrie 2013 22:07 Răspunde
    • Eugen, nu-s de acord cu tot ce spui, dar ai şi tu dreptate; mulţumesc că îmi porţi de grijă.
      Îmi asum imperfecţiunile – aparente (deşi-s mai mult ca perfectă, de vede de la o poştă!); îmi asum şi patetismul (am încasat-o şi o încasez încă din cauza asta); şi faptul că nu pot să aplic reţete sau algoritmi comportamentali, decât pe termen scurt.

      Citind ce mi-ai scris, m-am gândit că precis şi tu eşti contabil, ca tatăl meu :).

      Ioana Revnic 27 noiembrie 2013 22:22 Răspunde
  • Este vorba de dragoste nu de algoritmi, le-am structurat doar pentru a parea imperative.

    Citind ce ai scris… ce mai contează?

    “Nu pot” este un cuvant interzis oamenilor inteligenti.

    eugen 28 noiembrie 2013 22:00 Răspunde

Dă-i un răspuns lui Serban Luria Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title