Gheorghe Pienescu (86 de ani, editor; a întocmit primele douăzeci şi cinci de volume din ediţia critică a Operelor argheziene, publicate între anii 1962-1975 la Editura pentru Literatură) către mine, la telefon:
─ Vă trimit răspunsurile la ultimele întrebări! (facem împreună un interviu pentru o revistă literară. Al doilea.) În viața mea nu mai colaborez cu altcineva, în afară de dumneavoastră!! Cu nimeni în afară de dumneavoastă nu mai stau de vorbă, pentru un interviu!!! (Domnul Pienescu e nemulțumit din pricina unui ziarist care tocmai l-a intervievat)…
Sunt induioșată. La sfârșitul convorbirii telefonice, recapitulez încercările prin care am reușit să dobândesc această exclusivitate declarată, în viața unui bărbat: șase ore neîntrerupte de discuții înregistrate; zeci de ore de transcrieri ale dialogului nostru, de cosmetizări ale textului; expedierea interviului la intervievat, pentru verificare; zile întregi de așteptare a unui răspuns din partea dumnealui; alte ore de transcriere a altei variante – bătute la mașină – a convorbirii noastre; negocieri pentru publicarea dialogului într-o revistă literară; vreo două luni de încordare, până la apariția lui etc. etc. etc. Iată prețul reușitei mele! Iată cum am obținut ceea ce, la fel ca orice altă femeie, mi-am dorit măcar și pentru o fracțiune de secundă: exclusivitate! în viața unui bărbat.
*
L-am cunoscut pe domnul Pienescu în urmă cu doi ani, când l-am vizitat pentru a-l convinge să îmi împărtășească toate secretele meseriei de „cărțar”. Atunci, dialogul nostru avea să se transforme într-o confesiune despre îndelunga colaborare a Domniei Sale cu Tudor Arghezi.
Nu am să uit niciodată privirea aprinsă a bărbatul distins, semănând cu un Don Quijote albit de senectute, care evoca prima întâlnire cu poetul: „– Dumneata pe cine cauţi? Întrebarea, rostită de un glas care tărăgăna molatec cuvintele-n falset, dar bine articulate, venise de peste zăplazul din stânga. Pe măsură ce omul glasului tărăgănat, în falset, se apropia de zăplaz, au apărut, rând pe rând, întâi un basc negru, umbrind o parte a frunţii; o pereche de lentile prinse-n rame negre; nasul; o mustaţă tunsă scurt, ţepoasă; şi la-mbinarea gulerului alb al cămăşii – o lavalieră neagră. Fixată-n ochii mei, privirea lui mă scruta pătrunzătoare, rece. M-am simţit, timp de câteva secunde, citit pe dinlăuntru..”
Sau ultima întâlnire cu Tudor Arghezi, povestită de interlocutorul meu cu o sfâșiere melancolică: „Tudor Arghezi zăcea pe o dormeză, copleşit de flacoane şi de tuburi de perfuzii. Am îngenuncheat lângă dormeză şi i-am luat mâna dreaptă în mâinile mele. Sprijinindu-se de tocul uşii, Mitzura i-a atras atenţia de trei ori, întrebându-l: – Tătuţule, a venit domnul Pienescu, ce vrei să-i spui? După a treia avertizare interogativă, Tudor Arghezi, neluându-şi privirea întristată din ochii mei, i-a răspuns: –Eu cu domnul Pienescu mă înţeleg pe calea îngerilor. I-am sărutat degetul mic, pe care îşi sprijinea mâna scriitoare, m-am ridicat şi am plecat. Ştia că moare şi mă chemase să-mi spună rămas-bun…”
La destulă vreme după prima întrevedere a noastră, domnul Gheorghe Pienescu a fost de acord să-mi vorbească mai mult despre sine și despre munca sa, decât despre alții sau munca altora. Și-a început confesiunea cu o poveste de o inocență cuceritoare.
V-o împărtășesc și vouă, cititorilor blogului meu.
Astăzi, în lumea pe care mi-o construiesc aici, sub ochii voștri, poposește fantasma unui cal alb, de poveste.
Guest Star: Gheorghe Pienescu și o istorisire despre primul său ideal
Vă amintiți care a fost primul vostru ideal?
*
Povestea calului alb
În copilărie, când adulții mă întrebau: „Ce vrei să te faci când vei fi mare?” le răspundeam, probabil că spre hazul sau spre dezamăgirea ori necazul lor: birjar sau vizitiu. De ce birjar ori vizitiu? Pentru că-mi plăceau şi atunci caii, cum îmi plac şi acum; poate pentru că-n poveştile pe care mi le spunea mama, caii erau nişte făpturi năzdrăvane care-l ajutau pe Făt-Frumos în luptele lui cu Zmeul-Zmeilor. Şi poate pentru motivul mai terestru, că-n târgul unde m-am născut şi mi-am petrecut copilăria, cai aveau numai birjarii şi vizitiii. Oricum, ţin foarte bine minte că primul meu ideal a fost să am un cal alb. Un ideal cu o mică poveste în adaos.
Locuiam pe vremea primului meu ideal, să-i zic „idealul calului alb”, în Dorohoi, oraş din nordul Moldovei, capitală a judeţului cu acelaşi nume, judeţ şi oraş înghiţite nu de mult de judeţul Botoşani.
În acea primă copilărie dorohoiană, până pe la cinci-şase ani, am locuit, chiriaşi, într-o casă proprietate a unei doamne pe numele ei Balasinovici. Doamna Balasinovici avea o fiică, Ana, căreia taică-meu şi maică-mea şi toţi stăinii de casa, de curtea şi de pomătul casei, toate trei mari, îi ziceau „Duduia Anuţa”, apelativ ce mi-a rămas în amintire poate pentru că duduia Anuţa mă ţinea adeseori în braţe şi mă mângâia zicându-mi „Copilul meu! Copilul meu!” iar eu (în replică) îi spuneam, subt mângâieri, inconştient, desigur, „mamă”, ceea ce irita împotrivă-i sensibilitatea maică-mii, care nu admitea înstrăinările celor ce-i aparţineau neîndoielnic şi nici confuziile, fie şi formale. Duduia Anuţa mai avea o calitate cu care-mi fura iubirea: îmi spunea adeseori poveşti cu cai albi fermecaţi, care mă vrăjeau atât de mult, încât îi visam noaptea şi credeam că-i are ea pe toţi de-adevăratelea, încât într-o zi i-am cerut să-mi dea şi mie unul, pe cel mai frumos. Nu mi l-a dat pe loc, dar mi-a spus, sărutându-mă, că după ce voi creşte mare, mi-l va da pe acela, pe cel mai frumos.
În 1977, după treizeci şi cinci de ani de când nu mai călcasem prin Dorohoi şi – deci – nici nu o mai văzusem pe Anuţa, nimerindu-mă, printr-o întâmplare norocoasă, în oraş, am reuşit, condus de instinct şi de câteva umbre aburoase ale imaginilor de-odinioară, să identific strada, locul casei şi casa doamnei Balasinovici şi am intrat în curte, cu sensibilitatea în stare de explozie emoţională. Acolo, în curte, o femeie suplă, cu tâmplele brumate, cum erau şi câteva fire din barba mea, întindea pe o frânghie nişte rufe la uscat, pe care le lua dintr-o covată pusă jos, pe troscot. Am salutat-o respectuos, cu tot sufletul adunat în priviri şi am întrebat-o:
− Dumneavoastră sînteţi duduia Anuţa, nu-i aşa?
− Da, eu sînt, mi-a răspuns. Dar matà cine eşti?
− Dacă o să intrăm în casă o să vă spun cine sînt. Dar mai întâi o să vă rog să terminaţi de întins rufele.
S-a grăbit – sau aşa mi s-a părut – să le-ntindă pe toate pe frânghie. Când a terminat, a luat covata goală subt braţ şi am intrat amândoi în casă, gospodăreşte, pe uşa de dindos, după cum era firesc, că doară nu eram invitat, adică musafir. M-a poftit să mă aşez pe un scaun, după care a plecat şi s-a întors cu o femeie în vârstă, spunându-mi:
− E mama, doamna Balasinovici.
Era o femeie grasă şi-ngheboşată, cu obraji căzuţi, fleşcăiţi şi tare zbârciţi. Am salutat-o respectuos şi pe dânsa. Şi ne-am aşezat pe scaune: duduia Anuţa pe un scaun în faţa mea şi aproape de mine, doamna Balasinovici pe un scaun din dreapta mea, puţin mai departe de mine.
Nu am aşteptat să mă întrebe încă o dată cine sînt, ci, ridicându-mă, i-am spus scurt, dar surâzând:
− Duduie Anuţă, mi-ai promis că după ce voi creşte mare îmi vei da cel mai frumos cal alb. Am crescut! Mi-l dai?
Sculându-se dintr-odată în picioare, cu ochii măriţi de uimire şi cu privirea arzândă, m-a îmbrăţişat plângând în hohote şoptite la urechea copilului care nu-i fusesem: „Copilul meu! Copilul meu!”…
