Am uitat toate vorbele de amorez târziu, rostite cu o dicție exersat-impecabilă de bărbatul rafinat care m-a uimit mereu cu a sa schizoidie interioară. Bărbatul doi-într-unul, i-aș putea spune, căci în el crescuseră timp de aproape cinci decenii doi inși: Unul sobru, care din câteva vorbe tăia – cu o siguranță de chirurg rutinat – felii din cotidian; le desfăcea în bucăți infinitezimale; și opera asupra lor analize microscopice. Altul – timorat, cu o sensibilitate contorsionată, cu temeri coșmarești, cu lașe asumări personale. (Pe primul îl admir necondiționat și acum; de celălalt – nu mai știu mare lucru.) Amândoi erau niște povestitori veritabili. Cred că ani întregi aș fi putut să îl ascult vorbind pe rafinatul bărbat doi-într-unul, exact cum îl ascultam pe vremea când nimic nu mă seducea mai mult decât propria-i elocință. Acum, i-am uitat spusele. Dar cu niciun chip nu vreau să scap de amintirea grijii cu care, aflându-se lângă mine, îmi îndrepta cu palmele, de sus în jos, șira spinării – dacă-i părea că mi-o încârligam prea mult.
*
Mi-am alungat din memorie toate vorbele strepezite cu care un prieten mizantrop și ciufut îmi cenzura, ori de câte ori ne revedeam, o anume afecțiune maternă neconsumată ce-o revărsam asupra lui, sufocant, în efluvii.
Dar nu am cum să uit că taman el, cel mai însingurat și mai sucit dintre toți bunii mei prieteni, știe să îmi fie din când în când aproape, exact cât am nevoie.
*
M-am dezbărat de amintirea tuturor spuselor încrâncenate pe care ceilalți mi le-au înfipt în minte. Am uitat toate promisiunile cu scadență amânată la calendele grecești; toate zicerile lor de drag și de dor, urmate, după un timp, de imputări violente.
Am vrut să uit – și am uitat! – obsedant de multe vorbe, vorbe, vorbe.
Toate vorbele care înstrăinează și îndepărtează.
Dar nu am uitat – și nici nu am să uit! nu vreau să uit!– toate acele gesturi tăcute, pe care cei din jurul meu le fac numai pentru mine, cu delicatețea cu care porți un fluture pe dosul palmei, ca să nu-i scuturi praful de pe aripi, zădărnicindu-i zborul.
La un moment dat mi-am facut un folder. E gol. Simbolic, am adunat acolo toate vorbele ce m-au instrainat si indepartat. Nu pentru a jeli pe seama lor. Ci pentru a-mi aminti ca efluviile inspre celalalt trebuiesc ponderate. Ca atunci cand vine vorba de cel de langa noi nu conteaza doar ” cat ” simtim noi ca putem darui, ci si ” cat ” poate el primi, asta pentru a nu fi prea mult si in plus, dar nici in minus. Cred ca e vorba de granitele fiecaruia dintre noi.
Si da, gesturile blande/ tacute/ bune n-am sa le uit niciodata. Cumva, ele sunt gravate in inima mea. Si vor ramane acolo si in situatia in care unul din oamenii ce mi-au daruit aceste gesturi, va alege sa-mi spuna vorbe ce indeparteaza si instraineaza. Daca ii voi raspunde cu aceeasi moneda ? Nu. In nici un caz. Probabil din cauza recunostintei. Sau poate din alte motive. Cred ca m-as retrage discret. Si as indeparta dincolo de pragul meu de siguranta emotionala, vorbele ce au durut. Iar amintirea rationala a acestora fie as stoca-o in folderul de care spuneam, fie as arunca-o simbolic peste bord.
Eu mai întâi arunc, la propriu, lucrurile ce mi-au rămas drept amintire la cei care la, un moment dat, au făcut parte din viața mea, iar apoi m-au rănit cu bună știință. Acum, asta a ajuns să fie partea cea mai ușoară. După un timp desăvârșesc ”curățenia” uitând.
Recunosc, de buna voie, ca subiectivitatea mea atinge cote alarmante atunci cand e vorba de persoane care mi-au fost tare dragi candva.
Timpul nu face decat sa astearna o distanta tot mai mare intre noi iar amintirile devin tot mai selective, pastrand doar partea buna din tot ce a fost. Nu stiu cum se face dar pentru cineva drag, candva, raul dispare mai intai si, desi nu mai exista cale de intoarcere, iertarea este singurul sentiment ce ramane, ca o resemnare tarzie care justifica faptul ca asa a fost sa fie. Cred ca aici intervine aceasta forma de amnezie voluntara care selecteaza clar doar ceea ce-i convine sufletului. Singurul care da sens unei anumite relatii, pastrand-o sau alungand-o, in egala masura.
Cu toata ingaduiala mea catre cei asemenea celor despre care vorbesti tu, fara aceasta amnezie voluntara, pana ieri as mai fi spus ca exista cativa oameni altadata dragi de care nu vreau sa mai stiu nici in aceasta viata, nici in viata de apoi….
Ce frumos ai spus, Moi: ,,iertarea, ca o resemnare tarzie…”
mare dreptateeeeeeeeeeeeeeeeeee!mullt adevarrrrrrrrrrrrrrrrr!
Ana, bine-ai venit!
amnezia ta suna a reverie 🙂 si ma duce cu gandul (inevitabil intr-un mod neamnezic la niste ganduri proprii)
http://punctuldevedere.wordpress.com/2012/04/11/monologuri-obligatorii/
După ce uiți tot (ce vrei să uiți), nu-ți mai rămâne decât să te abandonezi reveriilor. Bine-ai venit pe-aici, Zefirule!
Stiu ca ele, cuvintele, au puterea de a ma minuna, de a-mi da zmbetul in cele mai cenusii momente si totusi imi revinte intrebarea „oare cum se poate asa ceva? cum de au atata putere?”
Am intins mana si am zambit… „cu delicatețea cu care porți un fluture pe dosul palmei, ca să nu-i scuturi praful de pe aripi, zădărnicindu-i zborul” – am lasat fluturele sa se aseze lin, asa cum las amintirile sa vina, sa ma rascoleasca. Nu ma intorc in trecut, dar ma las ghidata de ele. Ce sa fac mai departe, ce sa nu repet.
Atat de frumos ai scris Ioana…
Te imbratisez cu drag,
Andres
Mai multă putere au cuvintele scrise, decât cele vorbite, Andres. Când am început acest text, tocmai asta aveam în minte: cât de inconsistente sunt vorbele, cât îndepărtează – de-atâtea ori! de prea multe ori. Pe când scrisul iată că ne mai și apropie.
Mulțumesc pentru vizită și pentru gânduri.
Intr-adevar! Sunt atat de puternice, uneori nici nu avem habar de asta. De aceea trebuie folosite intelept 😉
Asa este cum spune Andres, atat de frumos ai scris, Ioana, atat de frumos scrii 🙂
Moi, nu mă ispiti să cad în păcatul trufiei :). Știi tu: e vai de cel prin care vine ispita!…
Îți mulțumesc din suflet pentru că ești prezentă (mai) mereu aici.
m-am intors de la serviciu, astazi mai devreme ca de obicei; m-am asezat la calculator si am gasit o noua scriere de-a ta; am citi pe nerasuflate… si parca toata oboseala a disparut 🙂 ai scris atat de frumos!
E o minune ca te-ai întors de la serviciu mai devreme decât de obicei! Așa ceva merită să fie sărbătorit. Eu am sărbătorit în locul tău, citind acest mesaj.