Coup de foudre

Orașul văzut de sus – din Donauturm, din roata mare a parcului de distracții, de la ferestre de palate, de pe colinele din preajma urbei, din turle de biserici și de domuri.

Dantelăria așezămintelor gotice, proiectată pe cer în zvâcnet ascuțit de turle.

Piatra lăcașurilor, înnegrită de ani.

Ceva ce nu seamănă cu nimic din toate acestea – locul pe care l-am îndrăgit cel mai mult: casa colorată din care cresc copaci, iederă, ierburi, tufișuri; casa vie în care nici o bucățică nu e asemenea celeilalte.

Culorile orașului: verdele grădinilor și rozul păsărilor flamingo de la Tiergarten.

Palate. Sobrietate imperială. Eleganță austeră.

Vânzoleala elegantă a străzii.

Muzici: în încăperi cu candelabre din cristaluri zornăitoare, ori în biserici, ori pe străzi. În piața de vechituri, delicatele melodii ale harpistei stafidite, cu mâini schimonosite de artrită.

În Schwedenplatz, un clovn și uriașele lui baloane de săpun.

Piețele, parcurile și grădinile: copii, oameni mari, împăcare, firescul lucrurilor, al întâmplărilor, al vieții.

Copii și oameni mari alunecând pe trotinetele printre rafturile ticsite de cărți, din librării.

Sălile de lectură ale bibliotecilor – pline în plină vară, de dimineața până seara târziu.

Seri petrecute lângă Alte Donau, în cafenele, în bistrouri. Străzi pietruite și pantofi tociți, în plimbări interminabile.

Călătoriile cu metroul.

Vocea care anunță stațiile de metrou – în limba aspră, virilă, a locului.

Orbii care își fac loc printre călători. Se țin drept, în urma bastoanelor albe. Pășesc printre cei ce au simțurile întregi cu o naturalețe demnă, pe lângă care cochetăria exersată a celorlalți pare de o falsitate insuportabilă.

Drumurile zilnice cu autobuzul, până în fața casei în care locuiesc. Saluturile șoferilor, schițate în oglinda retrovizoare, la urcarea și la coborârea din autobuz.

Acasă: mansarda. Dintotdeauna mi-am dorit să locuiesc într-o mansardă. Să privesc doar în sus, nu în praful drumului.

Cerul văzut prin lucarnă. Prin fereastra deschisă, mirosurile – mirosul cailor, al Dunării, al viilor de lângă Grinzing – răzbat  până la mine, la marginea orașului.

Tropotele cailor de la caleașca cu care cârlionțata brună din vecini plimbă turiștii prin burg; pleacă în zori și se întoarce în miez de noapte.

*

Nu m-am îndrăgostit niciodată la prima vedere, de cineva.

Dar am făcut un coup de foudre pentru … ceva. Pentru orașul în care am locuit, până în urmă cu câteva zile, o bună bucată de vară și un început de toamnă. Orașul pe care l-am simțit acasă, deși la venirea mea acolo nu cunoșteam decât un singur om (o fostă colegă de clasă, din școală generală). Orașul în care am trăit, timp de trei luni, cea mai frumoasă singurătate a ultimilor ani. Orașul în care aș fi vrut să mă nasc în urmă cu câteva secole.  Orașul de care mereu îmi va fi dor, ca de un om drag, rămas departe.

Orașul care mi-a oferit cele mai prețioase daruri căpătate de mine vreodată:

Timp pe care să îl folosesc după pofta inimii – pentru citit, pentru scris, pentru mine.

Liniște – o liniște care, în cazul meu, a venit la pachet cu o binecuvântată solitudine, dar această singurătate a fost una din soiul cel bun; nu una apăsătoare, nici sterilă.

Bucurii de care uitasem. Și mai ales pofta de a mă bucura cu totul, de-adevăratelea, de culori; de gusturi; de mirosuri; de necunoscuții din jur; de toate lucrurile bune care mi se întâmplă.

*

– Eh, ia spune repede, ce ai făcut tu, a t â t a vreme, la Viena?!?! mă întreabă deunăzi cineva. O doamnă acră. (Privire scrutătoare, nări fremătânde, gură strâmbă.)

Îi răspund în gând:

– Eh, ce să fac? Am fost fericită…

…fericire pe care v-o doresc și vouă, fiecăruia în parte!