Când eram mic, mama mă lăsa mult timp doar cu bunica. Plângeam încontinuu după mama. Iar buni, ca să mă liniştească, a luat într-o zi o rochie, a dat-o cu parfumu` lu` mama şi-a pus-o lângă mine. Dacă mi se făcea dor, strângeam rochia în braţe. Seara, culcam rochia cu mine. Mirosul ei mă făcea să visez frumos. Acum, când dau vreun test la şcoală şi-am emoţii, fur câte-o eşarfă de la mama, o parfumez şi-o ascund în ghiozdan. Mă linişteşte. Ca rochia ei, de mai demult. Am dat mărţişorul ăsta cu-acelaşi parfum. Să vă înveselească. Nu aţi zâmbit deloc azi…
Mihnea îmi întinde un trandafir croşetat. Se asortează cu rochia dumeavoastră. Nu ca mărţişorul pe care îl purtaţi!… Băiatul e sportiv de performanţă. Nu-mi închipuiam că acest copil călit în antrenamente şi-n confruntări epuizante îşi îmblânzeşte fricile cu fetişuri ce îi evocă prezenţa mamei. Nici că e atent la potriveli vestimentare, la tristeţi sau la veselii de oameni mari. Mărţişorul lui are petale înfoiate, sângerii, tivite cu roz pal. La mijloc, nişte stamine din fire gălbui cresc alandala. E prins cu şnurul alb-roş de un carton lunguieţ. 1 Martie călător/ Vă aduce-un mărţişor/ Şi pe firul lui subţire/ Dragoste şi fericire recită Mihnea când îmi întinde trandafirul. Tresar. Mă ridic pe vârfuri, ca să-l sărut pe obraji. Nu ştiu când s-a făcut atât de înalt.
Îi privesc pe băieţii care s-au bulucit în jurul meu, cu mărţişoare. Sunt în clasa a opta. Pe feţele lor – un amestec incert de copilărie şi maturitate. Aceşti prunci când veseli, când trişti; când rebeli, când docili; când generoşi, când de-un egoism sălbatic – după cum le dictează porniri lăuntrice prea năvalnice pentru trupurile lor copilăreşti încă – aceşti copii greu de înţeles, fiindcă nu ştiu cum să se facă înţeleşi, parcă înţeleg totul.
Eu am făcut mărţişorul, zice Ştefan şi îmi pune pe catedră un coşar pictat pe-un pătrat din ceramică. Când mă simt singur, pictez. Am păturica mea preferată, mă înfăşor în ea, îmi iau acuarelele şi colorez, tot colorez, până-mi trece singurătatea.
Lui Ştefan i-a murit tatăl. Mama îl creşte singură şi se zbate să nu le lipsească nimic. E adorat de bunici. Părinţii părintelui mort îşi văd în el fiul de care s-au bucurat prea puţin. Părinţii mamei îi ghicesc şi-i împlinesc toate poftele. Un coşar! Să vă aducă noroc! Mai mult noroc decât trifoiul cu patru foi pe care îl tooot purtaţi, de câţiva ani, în fiecare zi de 1 Martie… trânteşte copilul în timp ce se-ndreaptă spre locul lui din prima bancă.
De când sunt profesoară, sărbătoresc prima zi de primăvară întâi şi-ntâi cu elevii mei.
*
M-am îndrăgostit de El abia în ziua în care, aflându-se lângă mine, şi-a trecut palma peste şira spinării mele gheboşate, ca să mă îndrepte de spate. Niciodată nu mi-a fost mai drag ca atunci. Nici când venea la mine, chemat sau nechemat, de la sute de kilometri distanţă. Nici când îmi trimitea pe neaşteptate daruri: bomboane de ciocolată, dulceaţă de trandafiri din cămara mamei lui, şaluri din caşmir, eşarfe de mătase, cărţi, parfumul pe care îl folosesc – de când mi l-a dăruit – în fiecare zi.
Mă copleşise de la început cu delicateţea lui încăpăţânată, cu-o grijă care mă incomoda. Mă obişnuise cu… o prietenie îndrăgostită. Dar şi-atât era pentru mine prea mult. Sufocant. Apăsător.
Trăiam departe unul de altul şi vorbeam mult la telefon. Îl sunam ori de câte ori mă plictiseam. Ori de câte ori mi se năzărea că aş fi prea singură. Odată, m-am trezit în toiul nopţii dintr-un vis urât. I-am telefonat, ca să mă liniştească. Mi-a cântat în receptor, până ce m-a adormit la loc.
Aveam obiceiul să luăm masa împreună, de la… distanţă. Ne imaginam că ne întâlnim la prânz sau la cină. Comandam mâncăruri. Şi le împărţeam povestind despre ele, la telefon. Aşa aflase unde anume în oraşul meu se mănâncă mult şi bine; la ce local de-aici se fac cei mai buni papanaşi sau de câte ori pe lună mă îndop cu paste italieneşti.
În acel ajun de 1 Martie l-am sunat o zi şi-o noapte întreagă. Nu mi-a răspuns. La început, m-am neliniştit. Apoi m-am înfuriat la culme. Am hotărât să nu-i mai vorbesc niciodată. În zori, mi-a telefonat. I-am răspuns – totuşi. Mă anunţa că de 1 Martie îmi rezervase, telefonic, o masă la restaurantul meu preferat. La amiază, să merg acolo. Să mă răsfăţ. Să mănânc ce vreau. Cel mai bun mărţişor e o porţie de clătite cu brânză! – a glumit. Vorbim mai târziu. Să ai o primăvară frumoasă! mi-a urat, convenţional.
Am îmbrăcat o rochie roşie şi am plecat la serviciu. Am sărbătorit prima dimineaţă de primăvară cu elevii mei. Celor din clasa a cincea le-am dat extemporal. După ore, m-am dus direct la restaurant. Chelnerul m-a întâmpinat şi m-a însoţit până la masa la care prânzeam de obicei. Am comandat cele mai sofisticate feluri de mâncare. Şi clătite cu brânză! Am aşteptat. Între timp, m-am apucat să răsfoiesc lucrările copiilor. Mi-am ridicat privirea de pe hârtii, abia când am simţit cum cineva îşi trece palma peste şira spinării mele închircite, ca să mă îndrepte de spate. Întâi martie călător/ Ţi-a adus un mărţişor, a recitat solemn El. Călătorise o zi şi-o noapte, dintr-altă ţară, doar ca să luăm masa împreună. Şi să îmi dăruiască un mărţişor. A stat cu mine câteva ore. Până seara. La plecare, mi-a agăţat în piept trifoiul cu patru foi pe care îl port şi azi de 1 Martie, la şcoală; la fel cum fac în fiecare an, de câţiva ani. Să-ţi aducă noroc!, a spus, înainte să ne despărţim.
De-atunci, nu ne-am mai întâlnit. Decât în treacăt.
*
De câţiva ani, sărbătoresc întâia zi de martie doar cu elevii mei, la şcoală. Cu ei împart în fiecare an, de prea mulţi ani, fiecare început de primăvară.
Frumos debut de primavara, draga Ioana!
Fără legătură cu textul: Dragă Marilena, evadează până la Oradea, vine şi Emily – azi. Am putea sărbători în stil mare!
La multi ani ,Ioana !
Mulţumesc, la fel, dragă Muză. Să ne fie bine, în fiecare zi.