Epistole de-amor

Vară.

Frânturi din conversația a doi bărbați, purtată – cu maximă seriozitate – la o terasă de pe Corso: Nu am întâlnit-o nici în ziua de azi. Dar, timp de câțiva ani, fata asta (așa îi spunea el unui personaj feminin absent) mi-a scris interminabile epistole. Atât! (Pauză scurtă, cât să muști dintr-o bucată de pâine și cât să înghiți o sarma.) Unele – interesante, căci fata asta avea talent literar. Dar amorul și literatura (molfăială, înghițitură, sorbitură scurtă – dintr-o cafea) sunt două chestiuni diferite; faci literatură după ce amorul se consumă și după ce…

Ascultătorul: înalt, grizonant, ochi negri, ochelari cu ramă arămie, buze groase, alură de patinator rus. Povestitorului nu-i văd chipul; răzbate până la mine doar vocea gravă, zăpăcitoare ușor asprită de o răgușeală de vechi fumător.

Nu am mai reușit să aflu deznodământul poveștii despre ,,fata asta”. Nici dacă amorul și literatura se împacă sau nu, cât sau cum se împacă. A trebuit să plec de la terasa la care mă oprisem să beau o limonadă. Timp de un sfert de oră fusesem fără voia mea, dar cu o devoratoare curiozitate feminină, martora unei conversații despre cum e să faci curte cuiva care, în loc să facă amor, făcea literatură (atât am înțeles eu din conversația cu pricina!).

***

Cândva, în septembrie, anul trecut.

Aceeași masă, aceeași terasă, același povestitor, alt ascultător: O doamnă în verde, longilină, cu niște cercei-candelabru ce-i atingeau din când în când gâtul de ciută aflată într-o așteptare încordată.

Ca și-altcândva, nimerisem acolo tot din întâmplare. Din locul în care m-am așezat, nu-l zăresc pe povestitor decât cu coada ochiului. În schimb îi aud foarte bine vocea zăpăcitoare. Văd: un teanc de hârtii îngrămădite pe colțul mesei; peste teancul de hârtii – o mână ce iese pe jumătate dintr-o manșetă albastră; peste manșetă – marginea mânecii de la sacoul bleumarin.

Timp de câțiva ani, fata asta mi-a scris … Pauză scurtă, cât să sorbi dintr-o țigară. Bărbatul inspiră din toți rărunchii. Expiră zece secunde. Ajunge până la mine un miros de tutun mentolat. De data aceasta, îmi iau în serios rolul de martor indiscret, hotărâtă să nu plec până nu aflu sfârșitul istorisirii. …mi-a scris interminabile epistole. Atât! Doamna în verde se privește în ecranul telefonului mobil folosit pe post de oglindă improvizată. Își umflă obrajii, ridică sprâncenele, râde din senin, își studiază smalțul impecabil al dinților. Buzele ei încremenesc într-un Ooooh! studiat; femeia scoate un ruj dintr-o carcasă mozaicată și își desenează conturul gurii. Apoi, zvâcnește de pe scaun și pleacă, fără să mai asculte sfârșitul poveștii.

***

De ceva vreme, la mine în oraș, pe o bancă de pe Corso, în timpul zilei locuiește un vânzător de cărți. Nimeni nu știe cine e; cât e de vârstnic; de unde a apărut și unde doarme; dacă e însurat ori de e singur pe lume; ce meserie a avut (unii spun că ar fi fost librar!); ce mănâncă; dacă mănâncă. Nimeni nu are habar nici de unde își procură cărțile: unele – exemplare rarisime!

Vânzătorul de cărți rămâne pe banca lui de dimineață, până se întunecă: șade pe un colț al acesteia, rezemat de ghiveciul cu tuia (o ladă cu pământ, în care arhitecții urbani au plantat, pe mijlocul pietonalei, tot felul de pomi și de-arbuști). Își păzește cu osârdie volumele culcate unele lângă altele pe tejgheaua improvizată.

Nimic nu l-a făcut pe vânzătorul de cărți să renunțe la îndeletnicirea sa. Nici gerul cel mai ger, de astă iarnă. Nici ninsorile. Nici lapovița. Nici ploile din aceste zile. Când ningea, își acoperea tomurile cu o folie transparentă, din plastic. Din când în când, îndepărta cu dosul palmei încovrigate de frig zăpada ce se așeza peste acoperământul translucid. Acum, când în oraș plouă de trei zile, fără oprire, pe lângă ,,pelerina” din polietilena ce îi protejează cărțile, a adus și o umbrelă mare, pe care o ține deasupra opurilor. El le rămâne alături, sub arborele de tuia din ladă.

Luați o carte! îi îmbie pe trecătorii care, în dreptul lui încetinesc pasul, contrariați de prezența sa insolită. Cât costă? întreabă unii. Cât vreți! – zâmbește el și arată niște dinți desperecheați. (Un prieten mi-a spus că vânzătorul de cărți i-a vândut o carte pe…un covrig.) Apoi începe să îi spună fiecăruia dintre curioși, povestea fiecărei cărți. Poate că le mai zice și alte istorii, cine știe? Cert e că îi cucerește pe toți. Căci rareori cineva pleacă de la el cu mâna goală.

Privit de aproape, pare un duh al pădurilor, rătăcit prin urbe. Are păr negru, încâlcit; poartă barbă, iar în păr și în barbă – vezi solzi din copăcelul lângă care stă cât e ziua de lungă, găteje, așchii, praf, humă. Din ziua în care l-am văzut pentru întâia oară, e îmbrăcat cu aceeași haină al cărei bleumarin e dizolvat de-atâtea ninsori, de lapovițe, de-atâtea ploi.

Luați o carte! m-a ademenit și pe mine ieri, când am trecut pe lângă ,,librăria” lui. Mi-a arătat o broșură. Era ediția princeps, din 1921, a primei piese de teatru scrise de poetul pe care îl iubesc cel mai mult. Cât costă? am întrebat, din obișnuință, în timp ce aproape că i-am smuls cărțulia din mână, ca să nu o vadă altcineva și să mi-o ia. Până să răspundă, am scos din portmoneu niște mărunțiș și i l-am trântit în palmă. Când să plec, pe un colț al băncii am zărit un teanc de hârtii legate cu o fundă verde. Ce aveți acolo? am întrebat. Niște scrisori! Le-a acoperit cu o mână lemnoasă. Scrisori?!… Ce scrisori? Cât costă? m-am repezit eu.

A dat la o parte câteva cărți și mi-a făcut semn să mă așez. Apoi a început să povestească: Timp de câțiva ani, fata aceea (așa îi spunea el expeditorului  feminin absent) mi-a scris interminabile epistole. Atât! Unele – răvășitoare…

Eram prea obosită, ca să îl pot urmări. I-aș fi dat oricât, numai să mă lase să plec. Socoteam în gând câți bani îmi rămăseseră în portofel.

Mă întrebam dacă cinci lei, în schimbul scrisorilor acestora, i-ar fi fost de ajuns.

Pictură de Lisa G