Marote: Nepotrivirile de la începutul unei povești de dragoste sunt desincronizări ireparabile. Precum acidul care sapă în smalțul unui dinte, până îl slăbește și îl compromite, ele fisurează – în timp, cu o tenacitate perversă, toate învelișurile proteguitoare ale iubirii. Intervențiile salvatoare de pe parcurs sunt doar cârpeli. Incapabile să refacă plinătatea unei iubiri altădată întregi.
*
O scenă de film mut și surd:
Cu câțiva ani în urmă.
Un bărbat blond, cam stingher în pestrițul peisaj urban, trece pe Calea Victoriei spre revista la care lucrează. Poartă pe umărul stâng un rucsac din pânză șifonată. Afișează un aer de nomad perpetuu, care mai are mult de rătăcit prin lume până să-și găsească un loc numit acasă. Pare surd la agresiunea sonoră a străzii. Nimic nu îl tulbură. Nici măcar bolidul care apare de nicăieri și trece pe lângă trotuar, la doar câțiva centimetri de el, cu viteza unui avion la decolare. În jur toți sar în lături, cu icnete de spaimă; de surpriză; de revoltă.
Mai am câțiva pași și ajung în fața bărbatului placid. Acum, sunt atât de aproape, încât îi văd bine cele două cute dintre sprâncene. Dar nu-i zăresc privirea, prin lentilele fotosensibile ale ochelarilor, înnegrite de prea multă lumină. Îl recunosc, îl salut, îi zâmbesc; dau să îi spun ceva (despre articolele lui de la pagina 9 a revistei la care lucrează). Dar el nici măcar nu se oprește. Nu mă aude. Merge mai departe, fără să schițeze vreun semn prin care să îmi dea de înțeles că mi-ar fi înregistrat prezența.
Sunt încurcată. Și nițel ofuscată.
Ca pansament pentru orgoliul rănit, îmi spun că bărbatul o fi purtând dopuri în urechi – din același motiv pentru care, pe vremea când rătăcea pe mări, Ulise își acoperea urechile cu ceară, ca să nu audă nimic din cântecul ispititor al sirenelor.
*
Mi-am amintit de această întâmplare și de marotele mele ușor ridicole (notate într-un jurnal abandonat demult) citind un eseu al cărui titlu l-am împrumutat drept titlu al postării mele. L-am găsit într-o carte intitulată sobru: 10 eseuri. Un volum scris de un filozof, dar fără morga prețioasă a celor ce filozofează.
De multă vreme încerc să pricep mecanismul desincronizărilor sufletești. Dar cât se poate descifra din ceva ce ține de o alchimie interioară atât de greu inteligibilă? Și cine se încumetă să deslușească asta?
Un autor pe care l-am cunoscut întâi și-ntâi din articolele sale, publicate la pagina 9 a revistei la care lucrează. Texte cu idei ordonate nemțește, în sentințe imprevizibile, ce (îmi) stârnesc fie revolta, fie admirația, fie nedumerirea – la fel ca eseurile din cartea sa.
Un scriitor pe care, cu câțiva ani în urmă, întâmplarea l-a distribuit în rolul acelui bărbat indiferent, întâlnit de mine pe Calea Victoriei.
Guest Star: Sorin Lavric, cu un text din volumul 10 eseuri.
Defazarea sufletească
Sînt locuri unde nu poţi merge însoţit de oricine. O afinitate pe cît de insesizabilă pe atît de spontană face ca locul în care te afli la un moment dat să ceară, ca prezenţă însoţitoare, o anumită persoană. Cu alte cuvinte, ambianţa impune calitatea persoanei lîngă care te afli, iar natura afectivă a omului e cerută de chiar aerul împrejurimii în care te mişti. Şi tocmai pentru că avem asemenea locuri unde nu putem merge în compania oricui, tocmai de aceea vine o vreme cînd în aceleaşi locuri nu mai putem merge decît singuri. Dar să nu anticipez.
Fiecare dintre noi am avut parte de momente cînd, furaţi de farmecul sau de autoritatea fiinţei cu care se întîmplase să fim într-un loc, să simţim că nu am mai vrea să plecăm de acolo, cum tot aşa fiecare am trecut prin supliciul interior provocat de constatarea că cel cu care făcusem greşeala să ne plimbăm ne-a stricat ora şi ne-a pîngărit ziua, făcîndu-ne să ne scîrbim de tot şi toate, şi silindu-ne să ne jurăm că a doua oară nu se va mai întîmpla.
Apoi, cu toţii am trăit senzaţia aceea bizară cînd, făcînd cunoştinţă din întîmplare cu un om, ne-am dat seama imediat că pe acel om trebuia să-l întîlnim. Mai tîrziu, încercînd să dăm o explicaţie acestei senzaţii, am pus-o cel mai adesea pe seama imprevizibilei providenţe, cînd în realitate mecanismul psihologic prin care am putut trăi o astfel de senzaţie a ţinut de faptul că ambianţa în care a avut loc întîlnirea a fost exact aceea care a putut declanşa în noi acea stare acea de spirit. Dacă ambianţa ar fi fost alta, impresia aceea de regăsire petrecută la capătul unei căutări neştiute nu s-ar fi iscat poate niciodată. Într-un cuvînt, în lipsa locului potrivit, doi oameni, oricît de mult s-ar potrivi în gusturi şi preferinţe, nu ar putea avea parte de o întîlnire providenţială.
Cu atît mai mult îţi sare în ochi acest amănunt în cazul iubirii. Întîlneşti din întîmplare o femeie şi apoi te întrebi stupefiat cum de ai putut trăi atîta vreme fără ea, sau mai precis cum de s-a putut ca ea să existe în acelaşi oraş, să respire acelaşi aer, să păşească pe acelaşi trotuar şi să se plimbe în aceleaşi parcuri ca tine, şi asta în situaţia în care toate aceste gesturi le făcuse fără ca tu să ştii şi, mai ales, fără ca tu să exişti pentru ea. Gelozia retrospectivă pe care o trăieşti în asemenea cazuri seamănă cu o rememorare atroce şi insuportabilă în cursul căreia ajungi să duşmăneşti trotuarul pe care a călcat, ochii cărora le-a zîmbit şi copacii sub care a trecut. Mai tîrziu, încercînd înnebunit să înţelegi ce se petrece cu tine, îţi dai seama că locurile în care avuseseşi putinţa de a te bucura de prezenţa ei s-au insinuat atît de puternic în tine, încît, ori de cîte ori îţi aminteşti de ea, nu ţi-o poţi închipui decît aşa, păşind pe acel trotuar, decît aşa, plimbîndu-se pe acea alee, decît aşa, stînd pe acea bancă, sau decît aşa, mîncînd la acea masă. Din acel moment, un muzeu, un cimitir sau o piaţă îţi pot provoca răni vii şi nefiresc de dureroase, şi tot din acel moment aceleaşi zone, ca topos-uri ce s-au întipărit în memoria ta afectivă, devin locurile tale de suflet. Ele te afectează prin simpla lor amintire şi tot ele, după intensitatea sentimentelor pe care ţi le provoacă, îţi pot spune cît de mare e dependenţa ce te leagă de femeia acelor locuri.
Fiecare om are o hartă interioară a locurilor lui de suflet, dar o hartă ce nu aduce decît foarte vag cu aspectul topografiei reale a oraşului în care trăieşte. Virtuţile estetice ale unui peisaj sau semnificaţia istorică a unui monument nu înseamnă aproape nimic pe lîngă adevăratele peisaje şi adevăratele monumente pe care ni le-am consemnat tainic în cutele mnezice al fiinţei noastre intime. În biografia ascunsă a sufletului nostru, aleea unui parc, umbra unui copac sau crucea unui cimitir pot însemna însutit mai mult decît Arcul de Triumf, Monumentul Eroului Necunoscut sau Catedrala Mîntuirii Neamului. Ceea ce înseamnă că locurile cu adevărat istorice din viaţa mea nu coincid niciodată cu reperele de importanţă istorică ale oraşului în care s-a întîmplat să trăiesc. Căci acum nu mai e vorba de izbînzile sau înfrîngerile ţării mele, de actele de curaj sau de trădare ale poporului meu, ci este vorba de triumful meu şi de umilinţa mea, de curajul meu şi de trădarea mea, dar de un triumf care a atîrnat de zîmbetul şi licărul privirii ei, de o umilinţă ce a stat în lacrimile cu care i-am plîns în faţă, şi de o mîntuire care s-a petrecut pe banca aceasta sau pe trotuarul acela, şi numai atunci cînd am simţit că eu şi cu ea am tremurat împreună.
Ca putinţă de a vibra împreună cu femeia iubită, tremurul afectiv al unui om împinge diapazonul lui interior către o vibraţie a cărei lungime de undă este cheia împlinirii sau a dezastrului celor doi. Acest diapazon sufletesc face ca fiecare din noi să avem locul nostru de triumf, unde am simţit gustul izbînzii şi euforia bucuriei aproape necuviincios de mari, să avem mormîntul şi piatra noastră funerară, unde o simplă grimasă ne-a îngropat iubirea şi ne-a ucis fantasmele, sau să avem locul nostru de mîntuire, un loc unde am simţit, măcar pentru o secundă, că de atîta bucurie viaţa asta poate fi neverosimil de frumoasă.
Ecuaţia afectivă a memoriei mele topografice este o combinaţie a cărei singură variabilă este femeia. Această memorie, fiind a mea şi numai a mea, nu poate fi retrăită cu adevărat decît de mine, nimeni altcineva nefiind capabil să o guste în toate nuanţele ei şi în toate variaţiile ei intime. Numai eu, văzînd perna aceasta, îi revăd fulgerător părul răvăşit pe ea, numai eu, privind scaunul acesta, îi văd muchia spetezei pe care şi-a încleştat mîna, numai eu, mergînd pe aleea aceasta, îmi reamintesc tăcerea încăpăţînată prin care îmi dădea de înţeles că am ajuns să-i fiu de prisos.
Iată de ce fiecare îşi retrăieşte amănuntele propriei memorii afective, iar orice încercare de a-i transmite altuia unda de freamăt pe care un loc ţi-o iscă în suflet este o întreprindere zadarnică. A încerca s-o povesteşti altuia înseamnă să-l agasezi violîndu-i intimitatea cu nişte trăiri de care nu are nevoie şi pe care, oricum, nu le poate intui. Tu vrei să-i transmiţi sentimente, şi cînd colo nu faci decît să-i descrii fapte. De aici şi lipsa de fler a celui care, încercînd să-ţi descrie un loc, un film sau o carte, vrea să te facă părtaş la starea sufletească pe care el a avut-o vizitînd acel loc, citind acea carte sau vizionînd acel film. Lipsa de tact a celui care vrea să-ţi bage pe gît o experienţă afectivă — şi nu oricum, ci aşteptîndu-se ca şi tu să trăieşti ce a trăit el — stă la originea tiraniei afective pe care oamenii incapabili să-şi ţină pentru ei emoţiile zilnice le exercită asupra semenilor.
Spuneam că, atunci cînd doi oameni au privilegiul de a se afla într-un loc a cărui ambianţă este pe măsura diapazonului lor interior, comunicarea lor afectivă, una precedînd în mod radical orice schimb de cuvinte, atinge pragul unui tonus ce poate fi foarte bine socotit drept unul de tremur lăuntric, adică de rezonanţă afectivă. „Rezonanţa afectivă“ este doar un alt nume pentru acea rară şi privilegiată stare sufletească cînd cei doi, vibrînd în acelaşi ritm interior, ating stadiul de trepidaţie armonică. E starea în care doi oameni, bucurîndu-se unul de altul, se citesc din priviri. O îngustare a buzelor sau o crispare a obrajilor îţi confirmă sau îţi tăgăduiesc ceea ce ore întregi de discuţii nu ţi-ar putea împărtăşi în vreun fel.
Acestei stări îi mai putem spune „coincidenţă a două fluctuaţii umorale“, cum la fel de bine îi putem spune „flirt“, „armonie“ sau „compatibilitate temperamentală“. În fond, nu expresia asupra căreia ne oprim are importanţă, ci trăsătura pe care această expresie o numeşte, şi anume putinţa celor doi de a se afla, chiar şi pentru foarte scurt timp, în aceeaşi fază lăuntrică. Cei doi sînt în fază, sînt pe aceaşi lungime de undă. Iar ceea ce este cu adevărat important este că, aşa cum au fost în fază, tot aşa cei doi pot ieşi din fază, între ei apărînd defazajul sufletesc.
Dacă dăm la o parte nuanţa uşor argotică şi, implicit, peiorativă pe care expresia aceasta — „a fi pe aceeaşi lungime de undă“ — a căpătat-o în ultima vreme, şi păstrăm doar sugestia ei de bază, aceea că cei doi vibrează în acelaşi ritm, atunci vom avea, prin contrast, cheia înţelegerii defazării afective: aşa cum fiecare om are un set inerent de bioritmuri ce-i definesc identitatea psihosomatică, tot aşa, în cadrul nenumăratelor variabile ce dau substanţă legăturii dintre oameni, există un set de tabieturi al căror ritm trece în mod obligatoriu prin schimbări de dinamică umorală. Cu alte cuvinte, nu doar că simţim altfel, dar pe deasupra mai simţim şi la momente diferite de timp.
Defazarea aceasta, de vreme ce este un termen cu sens precumpănitor cronologic, sugerează pierderea sincronizării acelei trepidaţii sufleteşti prin care răspunzi la prezenţa celuilalt. Din acel moment ce vrea unul nu mai vrea celălalt, şi asta după ce mai întîi amîndoi voiseră acelaşi lucru, pentru ca apoi unul să înceapă să vrea un pic mai altfel şi un pic mai altcîndva, şi de la un pic mai altfel şi un pic mai altcîndva se ajunge la o ruptură la capătul căreia cei doi simt prea bine că, nemaivrînd nimic împreună, o lume întreagă îi desparte.
Într-un cuvînt, ceea ce defineşte evoluţia defazării este că e suficient să apară cea mai mică neconcordanţă ca procesul de înstrăinare reciprocă să fie ireversibil. Aşa se face că o minimă diferenţă de gust sau de apetit, oricît de inofensivă şi de insignifiantă va fi fost ea la început, va însemna pasul incipient al sfîrşitului. Dintr-o fisură se iveşte o crevasă care va deveni prăpastie. Din acel moment deznodămîntul va fi inevitabil, iar calvarul în doi va fi la ordinea zilei. Căci de acum încolo nu va mai fi vorba de nepăsarea cu care îl priveşti pe celălalt, cît mai degrabă de indignarea ciufută pe care fiinţa lui, vinovată de a fi nimerit lîngă tine, ţi-o poate provoca. Cine nu a simţit otrava dată de simpla prezenţă a celuilalt, dar o otravă distilată în fiecare zîmbet prefăcut, în fiecare tăcere încăpăţînată şi în fiecare eschivă a vorbei sau a trupului, acela nu ştie ce este defazarea sufletească. Numai aşa, prin această otravă, se poate explica cum doi oameni care odată s-au iubit nebuneşte, pînă la concordanţă totală şi pînă la convingerea de neclintit că viaţa unuia fără celălalt nu are sens, pot ajunge să se urască cu o ură cum numai duşmanilor ancestrali le este dat să trăiască.
Strînse la un loc, trei sunt trăsăturile de bază ale defazării sufleteşti. Mai întîi, defazarea nu ţine de voinţa celui care suferă de ea. Defazarea nu apare printr-o hotărîre voluntară în urma căreia doi oameni, sătui unul de altul, hotărăsc în deplin acord să se despartă, ci chiar defazarea e cea care le induce acestora saţietatea, silindu-i să ia hotărîrea de a se despărţi. Nu ea, iubita vieţii mele, în urma unei deliberări reci şi îndelungate, hotărăşte că e vremea să mă părăsească, ci defazarea, atingînd în ea un moment critic, îi dictează, împotriva oricărui motiv raţional şi în pofida oricărei sfat înţelept, că ceasul scadenţei a sunat. Iubirea a trecut, a sosit vremea nostalgiei evocatoare.
În al doilea rînd, defazarea afectivă este stadiul obligatoriu al oricărei legături omeneşti. Tocmai de aceea deznodămîntul oricărei vieţi în doi nu poate fi decît unul singur: defazarea. Există o uzură implacabilă ce roade orice legătură umană, numai că nu uzura este cauza defazării, ci defazarea dă naştere uzurii, cum tot ea hotărăşte cantitatea de plictiseală la care a ajuns rutina relaţiei lor. Cu alte cuvinte, graţie defazării pot trăi în preajma unor fiinţe pe care, iubindu-le acum, mîine s-ar putea să le părăsesc, şi să le părăsesc nu oricum, ci cu aerul cel mai convins de pe lume, ba chiar indignat dacă celălalt, lipsit de intuiţie, îmi va reproşa cumva acest lucru. Toate nestatorniciile, trădările şi sperjururile la care m-am pretat în viaţa mea ţin de aceeaşi inalterabilă defazare. Sînt om pentru că sînt defazat. Cînd nu voi mai fi defazat, voi fi altceva — pulbere, strigoi sau amintire —, dar în nici un caz om.
A treia trăsătură este că defazarea survenită între doi oameni este sursa dezacordului intelectual dintre ei. Cînd, în cursul unei discuţii, obişnuiesc să spun altuia că, deşi îl înţeleg prea bine, nu sînt totuşi de acord cu el — cînd spun asta nici nu bănuiesc că, de fapt, în chiar clipa cînd rostesc aceste cuvinte, eu sînt deja supus defazării. În realitate, dacă nu eşti într-un acord sufletesc prealabil cu cineva, nu ai cum să-l înţelegi cu adevărat. Cînd argumentele teoretice vor să suplinească golul defazării, atunci apar certurile şi scandalurile. Iar ceea ce părea să fie remediu devine un germene a cărui virulenţă poate fi mortală pentru coabitarea lor. Tocmai de aceea argumentele teoretice nu fac doi bani şi nu pot convinge pe nimeni. Nimeni nu s-a lăsat convins de un lucru decît dacă mai întîi a fost înduplecat afectiv să o facă. Nu mă înclin decît în faţa acelor argumente ce vin din partea unor oameni la care mai întîi am ţinut sufleteşte. Iar dacă ţin la ei, nici măcar nu mai am nevoie de argumente din partea lor.
Cînd doi oameni se despart, ei pot invoca o puzderie de motive şi justificări, dar nici o clipă nu voi bănui că adevărata pricină pentru care viaţa lor a devenit insuportabilă a stat în ritmul diferit cu care au înţeles să-şi împlinească dorinţele. Căci sursa defazării a doi oameni stă în ierahia zilnică a dorinţelor lor. Spuneam că defazarea are un sens precumpănitor cronologic, asta neînsemnînd nimic altceva decît că timpul fiecăruia dintre noi, aşa cum se scurge el zi de zi, e dat de înşiruirea succesivă a dorinţelor din acea zi. Fiecare om îşi începe ziua avînd în minte o listă de obligaţii şi dorinţe din a căror eşalonare el va obţine, aproape fără să ştie, substanţa afectivă a duratei acelei zile. Perspectiva zilei e dată de ierarhia exactă a poftelor mele. Cînd ele lipsesc, perspectiva lipseşte, ziua e cenuşie, iar eu sînt psihastenic. În acest caz, durata zilei e o succesiune de timpi morţi de la care nu am nimic de sperat. Cînd însă perspectiva împlinirii poftelor este prezentă, stăruinţa cu care îmi ating scopurile e dată de gîndul că la un moment dat va veni şi clipa cînd, detaşat de griji şi de corvezi, îmi voi putea trăi netulburat poftele. Această perspectivă îmi dă de fapt tonusul afectiv din acea zi, făcîndu-mă să fiu o fiinţă hotărîtă şi molipsitor de optimistă.
Ei bine, cînd femeia pe care o iubesc are altă pespectivă asupra zilei decît mine, ea are implicit un alt tonus afectiv şi un alt fundal psihic de anticipaţie, iar această nepotrivire a orizonturilor noastre creează însăşi fisura iniţială a dezastrului nostru viitor. Chiar dacă doi oameni au aceleaşi dorinţe, prioritatea pe care unul o acordă împlinirii unei dorinţe poate fi radical diferită de a celuilalt. Rezultatul e că, deşi avem aceleaşi pofte, vrem să ni le satisfacem în altă ordine. Această mică neconcordanţă în ordine temporală este suficientă ca defazarea să apară.
Cum însă împlinirea unei pofte se petrece întotdeauna într-un loc, cronologia defazării capătă întotdeauna o localizare spaţială. Astfel ajung în punctul din care plecasem la începutul acestor rînduri: sînt locuri în care nu poţi merge însoţit de oricine. Sau, mai nuanţat, sub unghi cronologic: sînt locuri în perimetrul cărora, deşi ai păşit odinioară, în trecut, începi să suferi abia acum, în prezent. Locurile acestea alcătuiesc contextul fără de care desfăşurarea ierarhiei dorinţelor tale nu ar putea avea loc. Şi tot ele sînt stranele tainice în care cînţi psalmodia evocatoare a unei jertfe pe care tu însuţi ai întrupat-o: restaurantul acela, cu masa de lemn peste care îţi întindeai mîinile ca să-i prinzi degetele livide şi lungi, în speranţa ca măcar degetele să o facă să simtă ceea ce toate cuvintele tale nu o putuseră face, aleea aceea pe care păşeai ţinînd-o de mînă şi simţind că, chiar dacă lumea s-ar fi năruit în acel moment, totul era bine de vreme ce erai lîngă ea, vitrina aceea de magazin în al cărei luciu o priveai pe furiş, mîndru că eşti lîngă o femeie atît de fermecătoare ca ea, sau biserica aceea coşcovită şi în curs de renovare în ale cărei strane, vorbindu-i, simţeai că o iubeşti cu adevărat.
Legătura de bază între defazarea sufletească şi locul în care ea s-a petrecut este că fiecare om este marcat numai de acele locuri în care a avut revelaţia dureroasă a defazării. Altfel spus, ajungem să ne legăm numai de locurile în care am avut, în forma cea mai acută, dovada rupturii noastre. Îndrăgim locurile în care am suferit cel mai mult. Fără aceste locuri, ne-am pierde în inconsistenţa de abur a unor fiinţe amnezice, lipsiţi fiind de memoria unor suferinţi pe care să le putem localiza undeva: într-un parc, într-un muzeu sau într-un cimitir.
Unii oameni, pentru a-şi ispăşi greşelile sau pentru a-şi întări credinţa, pornesc într-un pelerinaj de expiere pe care îl săvîrşesc după un traseu hotărît de tradiţia sacră a religiei lor. Mai există însă şi un alt pelerinaj, unul săvîrşit pe un traseu laic şi în întregime profan, dar unul a cărui încărcătură afectivă depăşeşte cu mult semnificaţia revelată a celor mai consacrate religii. Cu alte cuvinte, orice om are o Golgotă ale cărei principale repere sînt locurile defazărilor sale trecute. Reperele acestea ne induc fiecăruia dintre noi o dispoziţie sufletească pe care nu o putem degusta decît în singurătate sau numai în prezenţa anumitor oameni. Aşadar, sunt locuri unde nu numai că nu poţi merge întovărăşit de oricine, dar că, pe deasupra, vine o vreme cînd la ele nu mai poţi merge decît de unul singur. Singurătatea devine singura condiţie în care, doar tu cu locurile tale, poţi retrăi ecourile defazării tale. Iată de ce chinul voluptuos de a călca pe propriile amintiri ne dă dreptul de a vorbi de o adevărată complicitate cu împrejurimile, şi tot ea, această complicitate, ne face să simţim că există locuri a căror vedere ne dor ca nişte răni sau a căror amintire ne bucură ca nişte daruri.
Sorin Lavric a absolvit Facultatea de Medicină şi Facultatea de Filozofie din București. Este doctor în filozofie și redactor la revista ,,România literară”. Volume publicte: Cartea de Crăciun (Humanitas, Bucureşti, 1997); Ontologia lui Noica. O exegeză (Humanitas, Bucureşti, 2005); Noica şi Mişcarea Legionară (Humanitas, 2007); 10 eseuri (Humanitas, 2010).
