Anul trecut a fost, pentru mine, anul despărțirilor.
Întâi a murit Camelia. Era puțin mai mare decât mine. Nu o întâlnisem niciodată, dar am vorbit mult, ca să scriu despre ea, ajutând-o să strângă niște bani, căci era bolnavă. Am făcut o echipă bună întrucât, cumva-cumva, Camelia a reușit să adune toți leii de care avea mare nevoie. Dar într-o noapte Camelia a murit subit, iar ceea ce scrisesem a devenit necrologul ei citit de preot, la înmormântare. De la moartea ei, de care am aflat în noaptea cu pricina, adorm foarte rar cu veioza stinsă.
În primăvară a murit Andreea. Avea 25 de ani și avea cancer. O întâlnisem o singură dată. Am vizitat-o la spital, întorcându-mă de la înmormântarea Simonei Catrina. Urma să scriu despre Andreea, m-am luat cu alte cele și am amânat scrisul. Schimbam însă mesaje. Când după câteva săptămâni povestea a fost gata, am intrat pe pagina ei de Facebook, să i-o arăt. Exact în acel moment, am citit acolo că Andreea nu mai este. Murise de câteva ore.
A urmat prietena mea Cristina. Avea 70 de ani. Ne-am regăsit în ultimul ei an de viață, reînnodând o prietenie începută în urmă cu un deceniu. A murit singură, într-un spital, avându-l lângă ea pe doctorul care a îngrijit-o luni de zile, ca și cum i-ar fi fost mamă. Doctorul care a încercat cu disperare să o întoarcă din morți, dar nu a reușit. Despre Cristina nu am încă puterea să scriu mai multe. Mă bântuie încă ultima amintire cu ea, la spital: Cristina vârâtă într-un sac negru, așezată într-un scaun cu rotile, coborâtă cu liftul la mașina care o ducea la morgă.
După doar nouă zile de la moartea Cristinei a murit tatăl meu. La sfârțitul lui mai. Avea 66 de ani și i-a cedat inima bolnavă. A murit subit acasă, noaptea, în mai puțin de 5 minute, sub ochii mamei mele căreia nu-i venea să creadă că moare. Mama mea a chemat ambulanța. Medicii l-au resuscitat două ore cu un defibrilator performant, cu comandă vocală. Eu eram la București și telefonam acasă încontinuu, să văd ce se întâmplă. Îmi sună și acum în minte – în special noaptea – ”vocea” defibrilatorului care le dădea indicații medicilor și pe care îl auzeam la telefon.
Au murit apoi mulți copii din spital. Copiii bolnavi de cancer la care mă duc din când în când să le citesc povești. I-am întâlnit – cel puțin o dată – pe TOȚI cei care au murit.
Anul trecut a fost, pentru mine, anul despărțirilor.
M-am despărțit de oameni cu care am consumat – inutil, obositor, fără să construiesc nimic – mult, mult timp.
De oameni pe care i-am iubit, dar care ani la rând s-au îndoit de mine.
De oameni pe care îi cunosc de multă vreme, dar cu care nu (mai) pot să vorbesc – de-adevăratelea, ci doar dindărătul unor măști.
De oameni alături de care am lucrat, fără să fi fost o echipă.
De oameni a căror îndeletnicire încăpățânată a rămas deșertarea (în mintea altora a) propriilor deșeuri emoționale: duhnitoare; apăsătoare.
De mulți cârcotitori.
De unii neputincioși care nu fac nimic, pentru a se vindeca de neputințe.
De descurajatori.
De cei cărora nu le-am împlinit așteptările și care mi-au reproșat – neobosiți – asta.
De unii oameni cărora le-am zgândărit orgoliile și care, în defensiva lor, mi-au întors niște scatoalce mai mult sau mai puțin dureroase.
De supărări mărunte.
De niște deprinderi neghioabe (printre care și cea de a-mi vinde scrisul pe nimic).
De mine – cea care credea cândva că are forța să se întremeze ușor:
…după mărunte înfruntări de orgolii;
…după munci istovitoare;
…după supradozări cu jelanii, cu nemulțumiri, cu imputări;
…după lupte cu neîncrederea altora în mine;
…după prea multe tăceri (ale mele);
…după prea multă moarte.
Sursă foto: AICI
