Îmi amintesc că povesteai necontenit, ca și cum istorisirile te-ar fi făcut imun la prezența insinuantă a mea, femeia alături de care ai pornit la drum, într-o dimineață de vară. Călătoream fără țintă prin locuri ce trezeau în tine candori refuzate. Cuiburile cu berze de pe stâlpii pe care îi lăsam în urmă în fuga mașinii; o biserică din lemn; câte o casă țărănească mai acătării te opreau din perorațiile rostite până atunci cu afectare sclifosită. Îți încovoiai umerii deasupra volanului; priveai aproape uimit dincolo de parbriz și le arătai pe fiecare în parte – berze, case, biserici – cu un Uite! copilăros. Apoi alungai stingherit aceste reminiscențe de ingenuitate, că să reintri iute în rolul de povestitor impasibil. Te leapădai de tine, cel de adineaori, printr-o îndreptare smucită a umerilor. Te rezemai de spătarul scaunului, iar brațele tale își recăpătau încordarea vigilentă. Îți încleștai palmele de volan și reîncepeai să povestești.
Îmi amintesc că îți pândeam mâinile.
Îmi amintesc că îmi închipuiam greutatea lor: când m-ai fi atins, ca din întâmplare. Și strânsoarea mâinii tale drepte am presimțit-o – încă de dinainte de a-mi fi înșfăcat brațul, ca să îmi arați (cu al tău Uite! copilăros) doi căpriori pe care i-ai zărit primul, la o margine de pădure.
Îmi amintesc că așteptam mângâierile. Palmele tale mi-ar fi urcat încet pe șira spinarii; mi s-ar fi odihnit pe umeri; mi-ar fi desenat conturul gâtului cu atingeri prelungi. Degetele tale mi-ar fi înfășurat lenevoase șuvițele de păr, una câte una, una câte una. Și-ar fi zvâcnit în răstimpuri – ca de spasmele unui orgasm mut.
Îmi amintesc că îmi era dor de răgazul mâinilor tale pe trupul meu pe care l-aș fi lăsat – întreg – în voia lor.
Îmi amintesc fierbințeala din căușul palmelor – când, la despărțire, mi-ai fi cuprins pe neașteptate tâmplele, să mă săruți de rămas-bun: „Să-ți amintești de noi și de călătoria noastră” mi-ai fi spus, iar eu aș fi luptat cu sfârşeala aceea neputincioasă de dinainte oricărui abandon.
Îmi amintesc că pentru toată dragostea mea nemarturisita de mâinile tale ți-aș fi cerut atunci să călătorim la nesfârșit.
Pe când tu – îmi amintesc și-acum! – povesteai necontenit. Istorisirile te înstrăinau de mine, necunoscuta alături de care ai pornit la drum, într-o dimineață de vară. Călătoream la întâmplare. Te opreai – în răstimpuri – din perorațiile rostite cu o afectare sclifosită. Nici măcar nu mă priveai. Priveai fără țintă dincolo de parbrizul mașinii. Palmele tale încleștate de volan trădau o încordare vigilentă. Îmi amintesc stinghereala ta. Și fiecare zvâcnire smucită a umerilor.
Îmi amintesc că îți pândeam mâinile.
Sursa foto: http://photobucket.com/
Minunat. Fara cuvinte. Doar un oftat usor, undeva bine pitit. Si gandul ca si eu pandesc mainile.
🙂
Multumesc, draga Lotusulle! Iti daruiesc o melodie: http://www.youtube.com/watch?v=XLl7RgkfP-A (imi place videoclipul; versurile nu rezoneaza cu starea mea de spirit, sunt prea lesinate).
Multumesc, Ioana !
In functie de starea de spirit merg si versurile ori linia melodica mai ” lesinacioase ” – asa imi place mie sa le zic 🙂
Am pe balcon o floricica, nu stiu cum ii spune stiintific, dar popular se numeste floarea care lesina. Lesinacioasa ii zic si ei. Cum n-o uzi, cum lesina, adica isi pleaca frunzele peste ghiveci. Or fi si plantele astea ca oamenii, daca nu-i hranesti cu ce trebuie… 🙂
Precis unele plante sunt ca oamenii – daca nu mai intelepte decat ei ;). Iti multumesc si eu pentru vizita.
Ioana, nu stiu cum se face dar cu fiecare lectura a scrisului tau mi te asezi mai aproape de suflet. Deschizi, usi ferecate sau abia intredeschise pe care doar eu le cunosc si le stiu rostul.
Mainile, intotdeauna mainile, pot sa apropie dar nu intotdeauna stiu. Si, poate, nici nu vor.
Cuvintele tale sunt cel mai frumos dar pe care il poate capata cineva care incearca sa emotioneze scriind. Iti daruiesc si eu o poezie care, cu toata tristetea ei (sau tocmai datorita acestei tristeti), e tulburatoare: http://agonia.ro/index.php/poetry/22245/index.html
Ioana, multumesc pentru poezie. Frumoasa ca toate poeziile lui Lucian Blaga. Nu o stiam, se pare ca am citit prea putin din el cand era vremea, poate va veni un timp pentru recitirea lui si-a altora 🙂
Cand am citi prima data intamplarile neintamplate, m-am gandit la poezia lui Blaga… si la un sfat al unei prietene – ai grija, mainile ne tradeaza!…mainile ne tradeaza sau ne dezvaluie? exista o sinonimie a celor doua cuvinte?
Eu aveam un prieten care „citea” in mainile unei femei toata viata ei – intamplata si neintamplata. Nu era un chiromant. Era un scriitor.
Draga Stefania, tie iti daruiesc o alta poezie, scrisa de Grigore Vieru: http://www.poeziile.com/autori/Grigore-Vieru/mainile-mamei26.php
Îţi mulţumesc! Am avut întotdeauna tendinţa de a-mi ascunde mâinile…de teama, în egală măsură, de trecut şi de viitor