O senzație de familiaritate – de când am trântit portiera și m-am cuibărit pe bancheta din spate a taxiului, cu mințile aiurea. Pe unde să vă duc? (taximetristul înșiră trasee, dă explicații amănunțite; are o voce moale și un aer grav); nu înregistrez nimic din ce-mi zice; sunt atentă la nu știu ce. Nu mă interesează. Alegeți dumneavoastră drumul. Să fie cel mai lung, mă pomenesc spunându-i. Abia după ce pornește mașina, îmi dau seama că muzica de la CD-player era, de fapt, cea care-mi distrăgea atenția de la șofer, de la conversații complezente, de la orice altceva.
Circul cu taxiul de nevoie. Cursele sunt bune prilejuri să aflu prognoza meteo pe următoarele trei zile; să mi se spună povești de familie (un tată e îngrijorat că fiul lui licean nu a mai dat de trei zile nici pe la școală, nici pe acasă; altul își sfătuiește feciorul să se facă ofițer în serviciile secrete, iar acesta nu-l ascultă; un domn distins are o fiică studentă în Anglia, iar dumnealui face taximetrie doar ca să câștige mai mulți bani, s-o sprijine); apoi – aflu ce preocupări au taximetriștii (unul grădinărește; altul repară mașini în curtea casei, unde și-a construit un atelier; un domn face curse reglate prin Europa – urmează să plece la Viena, iar eu oftez cu jind auzind asta; altul pictează biserici; nenea Constantin, cel mai cumpătat șofer pe care l-am întâlnit, e instructor auto) etc. etc. etc. Îmi plac, dar mă și obosesc câteodată aceste amiciții-instant, suportabile tocmai datorită efemerității lor.
În taxiul de azi, am chef să ascult muzică și să tac. Un aer de prohodire atârnă în mașină. De fapt, mult prea sumbrul bărbat de la volan este cel care lasă impresia ca vrea să se debaraseze cât mai iute de pasagerii-intruși care îi tulbură reculegerea. Nu privește în oglinda retrovizoare. Nu își întoarce capul nici în stânga nici în dreapta, decât atunci când este nevoit să execute manevre automobilistice. E distant și vigilent. Își face meseria cu o amabilitate circumstanțială. Spre deosebire de șoferul meu, eu sunt inexplicabil de senină. Ba chiar îmi doresc ca această cursă cu taxiul să dureze cât mai mult. Ca un făcut, pe drum, în fața mașinii, apar: un autobuz de oraș; un atelaj hodorogit tras de două mârțoage; mașina de gunoi; șiruri-șiruri de automobile cu nuntași care înaintează greu claxonând îndelung; un grup compact de motocicliști – tot nuntași, tot deloc grăbiți, tot enervant de zgomotoși.
Ascult melodiile din taxi. Dezmățul acustic al nuntașilor motorizați de afară mi se pare o cacofonie sfidătoare. Muzicile din CD-player nu seamănă cu nimic din ce se aude la radiourile comerciale ce bubuie, de obicei, în taxiuri. Dați muzica mai tare, îi ordon. Omul se execută mașinal. Și mai tare, adaug. Bărbatul dă să facă ce îi spun, dar își oprește pornirea la jumătate. Insist. Mă ascultă.
Nu știu nimic despre omul din fața mea (acum, când rememorez întâmplarea, ca să scriu aceste rânduri ascultând muzică la credinciosul meu laptop de acasă, aș putea să jur că în viața lui s-a petrecut de ceva de neîntors.) Și totuși, nu pot scăpa de inexplicabila senzație de familiaritate pe care am simțit-o de când m-am suit în taxi.
În boxe aud un cântec care m-a încântat numaiștiucând numaiștiuunde… Ba da! Îmi amintesc brusc – cu o fracțiune de secundă înainte ca mașina să oprească, la destinație. L-am auzit și altădată, călătorind tot cu taxiul. Dau să îi spun asta șoferului. Înainte să apuc să îngaim ceva, bărbatul se întoarce înspre mine: Da, demult ați mai călătorit cu mine, cu mașina. Erați cu o prietenă. V-a plăcut – și atunci – muzica.
Trebuie să plătesc cursa: 8 lei. Nu am bani potriviți. Întind o bancnotă mai mare. Aștept câteva secunde să-mi dea restul.
Cobor.
Printre foile de unu-cinci-zece lei care mi se amestecă în palmă, dar pe care nu mai apuc să le număr, am și CD-ul cu melodiile (triste) ce mă hipnotizaseră în taxi și pe care le ascult acum, acasă, când scriu aceste rânduri.
P.S. Sunt 85 de melodii pe CD-ul pe care l-am primit în dar. Pentru voi, am ales 3+1.
Pentru cei ce au uitat să-i spună ceva cuiva drag
Pentru cei care au uitat cât de mult poate să însemne o vorbă bună
Pentru cei care nu vor să uite
cat de frumoasa poate fi viata care regaseste minunata fiecare clipa !netulburata si neclintita de nimic din nefericirea acestei lumi …
Cred că e un dar putința de a te bucura de te miri ce, Gabi!
🙂
🙂
” Pentru cei care au uitat cat de mult poate sa insemne o vorba buna ” – apar, neasteptate si nevisate, acele daruri simple si bune menite sa aduca zambet, fie si pret de-o clipa.
S-ar spune ca darul ce l-ai primit merge mai departe prin povestea ta 🙂
Mi-ar plăcea să se întâmple astfel.
Nici nu ştiu ce mi-a plăcut mai mult, faptul că te simţeai bine(?) şi l-ai lăsat să aleagă drumul cel mai lung, sau că ai întâlnit un OM, om bun, ce ţi-a făcut o bucurie, CD-ul cu melodiile ce te-au încântat
Am avut impresia că i-am făcut un mare bine domnului cu pricina (îl cheamă Claudiu), scăpându-l de melodiile triste pe care le asculta. Oricum, darul lui a fost pentru mine o mare bucurie!
Şi eu care visam că domnul cu pricina a făcut un sacrificiu, renunţând din cavalerism la melodiile sale preferate pentru a ţi le dărui ţie.
P.S. Cred că ar trebui să semnez Don Quijote, mi se potriveşte.
Nu știu dacă a făcut au ba un sacrificiu, asta contează mai puțin – cred. A făcut un gest frumos, care m-a încântat.
Cred că ai merita o bătăiţă, când face cineva un sacrificiu chiar contează, la un gest atât de generos sper că ai răspuns măcar cu o aplecare a genelor.
P.S. “Răspunsul” pe care-l aştept este DA.
Rămâne secretul meu și al taximetristului generos.
DA, ai întodeauna dreptate domniţă.
Printre foile de unu-cinci-zece lei care mi se amestecă în palmă, dar pe care nu mai apuc să le număr, am și CD-ul cu melodiile (triste) ce mă hipnotizaseră în taxi și pe care le ascult acum, acasă, când scriu aceste rânduri. Se pare ca erai hipnotizata inainte de a intra in taxi!(O senzație de familiaritate – de când am trântit portiera și m-am cuibărit pe bancheta din spate a taxiului, cu mințile aiurea.)De fapt eu cred ca totul a fost premeditat ca sa-l „agati” pe domnul sofer! 🙂
Nu e nevoie, Alex, să premeditez o acțiune pe care tu o numești cu un verb atât de prozaic (,,a agăța”). Cine mă vede O SINGURĂ dată, cade iremediabil sub vraja mea.
Cu siguranta din moment ce folosesti fraze ca:-Nu mă interesează. Alegeți dumneavoastră drumul. Să fie cel mai lung, mă pomenesc spunându-i.-Orice barbat ar cadea iremediabil sub aceasta vraja emanata de aura ta!
PS. se pare ca pentru domnul sofer Claudiu a fost nevoie de DOUA intalniri sa cada prada carismei tale feminine!
Eh, ai un ochi de cerber, ai citit textul cu foarte mare atenție. ÎNSĂ prea multe amănunte risipesc misterul, Alex. Așa că, mai bine lasă-le încurcate, altfel iese la iveală faptul că sunt doar! perfectă.
Nu mai mult ca perfectă – cum crede lumea.