„Nu-i așa că iubirea înfrânge răul? (Ana, 7 ani)“

Cum ne despărțim

de

Metoda ,,Lovește și fugi”

Prietena mea Corina l-a cunoscut pe Cristi la cursurile de dans din weekend. Au dansat mult împreună; s-au plăcut; s-au iubit și nu s-au certat niciodată. Cât timp a durat povestea lor, au împărțit bune și (câteva) rele: printre altele – un episod medical mai puțin fericit din viața lui. El era cât pe ce să sufere de o boală invalidantă, iar ea nu l-a părăsit. Îndatorat, el a cerut-o de nevastă într-o noapte de Anul Nou; ea a spus DA; nunta urma să aibă loc în iulie. În februarie, muzicile, invitațiile și localul erau deja plătite; meniul – stabilit; fotograful – antamat. În martie, rochia de mireasă era cumpărată; verighetele – așijderea; ținutele festive pentru socrii mari și socrii mici – croite și cusute; inclusiv eu pusesem ochii pe o rochie verde, foșnitoare, pe care visam să o etalez la fericitul eveniment. La începutul lui aprilie, Cristi a invitat-o pe Corina în oraș la o cină romantică. Era ziua ei. Mâncare fină, lumânări, tort, vin, flori ș.c.l. La sfârșitul mesei, laolaltă cu darul aniversar, Cristi i-a livrat sărbătoritei mărturisirea că el nu e-n stare să intre, atât de iute, în rolul de soț. S-a răsucit pe călcâie (elegant și rapid, așa cum învățase la cursurile de dans) și dusu-s-a, lăsând-o pe Corina cu gura căscată și cu nota de plată de achitat. Biata de ea, nici măcar nu a mai apucat să-i mulțumească pentru cadou.

Peste câteva luni, Cristi s-a îndrăgostit de alta. Se iubeau și nu se certau niciodată. De Revelion el a cerut-o de nevastă; ea nu s-a opus; s-au mutat împreună (la ea); au pregătit nunta. Cu puțin înainte de-a-și pune pirostriile, respectivul a dispărut fără urmă. Și-a lăsat ,,din greșeală” jurnalul pe noptiera din dormitor. Prilej cu care potențiala soție, violatoare de intimități, a avut ocazia să afle că omul o jelea întruna pe o oarecare Corina. Și că nu se simte în stare să intre – așa, neoblojit – în rolul de soț.

Metoda ,,Ca măgaru-n ceață”

Aflată într-unul din momentele de relaș ce-i pigmentau legătura cu un ins care, pe cât o abțiguia (înainte sau după alte zburdălnicii masculine), pe atât o răsfăța – după! – cu câte o excursie în străinătăți, Gaby l-a chemat la sine pe bunul ei amic George. De trei ani, la nevoie, respectivul reacționa întotdeauna cel dintâi la strigătele ei de ajutor. Devotat acestei cauze (umanitare), George și-a pus din nou umărul la dispoziția neconsolatei. I-a ascultat a nu știu câta oară lamentațiile, i-a dat șters lacrimile cu niște servețele parfumate, apoi a smuls-o din tristețea-i iremediabilă și a depus-o intempestiv pe malul mării. Ce s-a-ntâmplat acolo – între ei – nu-i bine să cunoaștem; dar putem să ne imaginăm. La mal de mare i-am fi găsit și astăzi pe cei doi dacă, enervată de apelurile telefonice obsesive ale Fostului, Gaby nu ar fi plecat de lângă George ,,pentru doar 5 minute”, să-l pună ,,pentru totdeauna!!!” pe Fostul, la punct. Minutele s-au făcut ore, orele – zile. Marea a rămas la locul ei. Gaby nu s-a mai întors. A plecat în excursii prin lumea largă: mai întâi în America, apoi în Anglia, alături de fostul Fost. Pune pe facebook, cu regularitate, fotografii în care trimite bezele tuturor. George privește ceasuri întregi fiecare poză, oftează din când în când și-apoi dă ,,Like”, ,,Like”, ,,Like”.

Metoda ,,Țucu”

Primesc dimineață un sms de la un expeditor misterios: Dragă Florina, regret că nu a-m putut să î-ți spun asta când neam revăzut: o iubesc pe Diana. Vreau să am o viață cu ea. Să nu mă m-ai cauți niciodată. Al tău pentru totdeauna, Țucu.

În primele 20 de secunde recitesc mesajul și bombănesc: Așa-mi trebuie, dacă iar mă înhăitez cu nevolnici. Iluminare: Deși sunt una din milioanele de Florine ale lumii (Florina e primul meu prenume), cu siguranță că nu l-am întâlnit niciodată pe Țucu! (Evaluarea lucidă a situației îmi aduce inima la loc.) De data aceasta, mesajul NU este pentru mine!

Impresia de déja vù e însă mai puternică decât efectul comic al înștiințării trimise mie din greșeală: brusc îmi dau seama că aceia care m-au părăsit au apelat, cu minime variațiuni (mms, e-mail, epistole, bannere purtate de avioane pe cer) la ,,metoda Țucu”. Cel mai sensibil Țucu dintre toți Țucu pe care i-am cunoscut mi-a trimis prin e-mail niște versuri ale unui poet cunoscut. Le transcriu aici. Să la fie de folos celor care nu își pierd predispoziția lirică nici măcar atunci când vor să se despartă: ,,Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim./ Stând la început de anotimp fermecat, astăzi ne despărţim/ cum s-au despărţit apele de uscat.// Totul e atât de firesc în tăcerea noastră./ Fiecare ne spunem: – Aşa trebuie să fie …/ Alături, umbra albastră// pentru adevăruri gândite stă mărturie.// Oamenii vor crede că suntem duşmani./ Între noi, lumea va sta nemişcată/ ca o pădure de sute de ani/ plină de fiare cu blană vărgată.// Nimeni nu va şti că suntem tot atât de aproape/ şi că, seara, sufletul meu,// ca ţărmul care se modelează din ape,/ ia forma uitată a trupului tău …// Astăzi nu ne sărutam, nu ne dorim./ Stând la început de anotimp fermecat,/ astăzi ne despărţim/ cum s-au despărţit apele de uscat. 

P.S. Am corectat mesajul pe care Țucu mi-l trimisese și i l-am expediat, atrâgându-i atenția că a greșit destinatarul. Politicos și prompt, Țucu mi-a răspuns: Î-ți mulțumesc. Iești o scumpă. A-i prieten?

 

Fotografie de Ana Alexandrescu

Tag-uri:

Comentarii

  • unii isi fac o profesie din asta si parasesc si lovesc femeile fara mila.sunt persoane afectate de ceva grav in copilarie si asa se razbuna pe mama care l-a parasit sau lovit,bunica severa sau colega de banca care il ridiculiza.ajung victimele propiilor urzeli pana urma,nu pot fi fericiti niciodata.nu as vrea sa simt pe pielea mea asa o dezamagire si durere sa fiu parasita inaintea nuntii sau prin sms…….stiu ca se poate intampla oricui dar sper sa nu gust amarul ala.cred ca face parte din viata sa te indragostesti subit si sa fugi si vai d ecel care ramane si plange!!!oare cei raniti ajung sa se poarte la fel???

    lumi 29 iulie 2013 5:53 Răspunde
    • Uneori cei răniți ajung să își ia revanșa făcând haz de necaz.
      Îți doresc să nu treci niciodată, Lumi, prin experiențe asemănătoare cu cele despre care am povestit.

      Ioana Revnic 29 iulie 2013 6:44 Răspunde
  • Mi-a plăcut maxim postarea ta. Sunt multe moduri *spurcate* prin care bărbaţii sau mă rog băieţii părăsesc domniţele. Trecui şi eu prin câteva episoade de genu, poate mai hilare aş zice. Îmi amintesc de o despărţire care nu s-a consumat cu domnul respectiv ci cu jupâneasa cu care se combinase (ea m-a sunat să-mi transmită să-l las pe iubitul ei în pace, iubit care 3 luni mă tot cerea de soţie,,,sic….). Alta fu una în care băiatul mamei îmi spune…nu te prea place mama… 🙂 …. Un altul îmi spune ….eu nu sunt pentru tine..meriţi mai bun, blablabla…. Ei bine, la un moment dat te gândeşti la toate aceste momente dureroase atunci, cu zâmbetul pe buze, acum…. Toate trec, vin altele, mai grele, mai dureroase.. Şi totuşi soarele răsare din nou, vara e în toi, cunoaştem alţi oameni, cu toţii o putem lua de la capăt.
    S-auzim de bine!

    Criss 29 iulie 2013 15:36 Răspunde
    • O, am uitat de metoda ”Nu te place mama”. E antologică. Și eu știu cazul unui băiat de 30 și ceva de ani care nu a mai ieșit în oraș cu o candidată la funcția de nevastă din motivul acesta. Respectivul are două masterate, e manager, e arătos, are tot ce-i trebuie. Exceptând bărbăția.

      Ioana Revnic 29 iulie 2013 19:32 Răspunde
  • Barbati, femei, nu conteaza. Se spune ca, unul din cele mai importante lucruri in viata este sa stii sa te desparti. Si ca, atunci esti cu adevarat matur cand faci asta cum trebuie, atat in ceea ce te priveste si in ceea ce-l priveste pe partenerul tau. Din pacate se pare ca, extrem de putin oameni stiu sa se desparta…

    Crina 29 iulie 2013 19:03 Răspunde
    • Sunt de acord, Crina. Și mai cred că, într-o relație, este foarte important cum te…cerți (mai exact – cum gestionezi conflictele).

      Ioana Revnic 29 iulie 2013 19:28 Răspunde
  • Your message…Constructia textului = plagiat dupa Simona Catrina. Rusine, doamna Ioana Florina Revnic!Se poate, doamna profesoara?!

    Name Andrei 30 iulie 2013 8:55 Răspunde
    • Andrei, în legătură cu subiectul în discuție nu mă pricep să fac teorii. Și-oricum, teoriile în genere sunt plictisitoare. Nici mărturisiri patetice nu fac, când vine vorba de despărțiri: aș emite o imprecație de mii de semne. Așa că am ales să povestesc. Asta a ieșit. Comparația cu Simona Catrina e măgulitoare. DAR eu nu scriu în stilul ei (citiți, de curiozitate alte câteva postări de pe-aici). EA e EA.

      (…dar nici nu mine nu mi-e rușine!)

      Ioana Revnic 30 iulie 2013 9:30 Răspunde
  • E amuzant felul in care ai descris ceva cam trist.
    Nu stiu de ce, sau stiu – dar nu mai am chef sa-mi bat capul cu asta – de ce unii oameni nu-si pot asuma gesturile lor. Caci despre asta cred ca e vorba. De asumare. Sa-ti asumi o relatie, un copil, o desprtire, un esec, o bucurie, etc.
    Ma uimeste cumva ” creativitatea ” unora in a gasi pretexte care sa mascheze aceasta lipsa de asumare. Si dintre toate, cel mai ce imi pare acela in care, celalalt, prins la colt precum pisoiul la borcanul cu smantana, mustceste cu jumatate de gura cum ca gesturile sale au fost facute ptr binele celuilalt. Sa fim seriosi 😛
    Am fost si parasita, am si parasit. In ultimul caz, cu piciorul in prag si manusi de catifea. Evitand a rani – nu mai avea nici un sens – dar punand punct.

    lotusull 30 iulie 2013 9:18 Răspunde
    • Alice m-a stârnit, într-un weekend, scriind pe Coffeechat despre părăsiri. Mi-au venit în minte întâmplări personale sau trăite de alții care aveau în comun ceea ce ai amintit și tu: incapacitatea unora de a-și asuma decizii proprii; inventivitatea cu care un om (care părăsește) aruncă greutatea deciziei de separare pe umerii celuilalt.
      Am studiat fenomenul pe un lot întreg de ,,Țucu”, doar am cunoscut numai asemenea exemplare. Aș putea scrie o broșură amuzantă cu motive pentru care un Țucu se desparte în stilu-i inconfundabil.

      Ioana Revnic 30 iulie 2013 9:41 Răspunde
  • Funny… toti am trecut prin despartiri, dar trebuie sa recunosc faptul ca in general barbatii (nu, baietii) sunt mult mai lasi / mitocani 🙂
    Cred insa ca orice experienta de genul asta ne e data cu scopul de a invata o lectie… cat de repede o invatam tine numai de noi. Mai mult, dupa ce am invatat-o trebuie sa ne modificam comportamentul in consecinta (gen nu mai intram in relatii cu retardati / te). Daca nu facem asta, lectia se va intoarce pana o invatam 🙂

    Alex 30 iulie 2013 10:21 Răspunde
    • Dragă Alex, ÎMI PLACE cum gândești.

      Ioana Revnic 30 iulie 2013 11:07 Răspunde
  • Ahhh, ce-am zambit!! 🙂
    Imi amintesc acum de istorisirea prietenei mele foarte nemaritata, care a intalnit la un moment dat un tip suspect de bun. Frumos era. Serviciu bun avea. Atent si cuminte era. Bun la pat era! Intr-adevar, locuia cu parintii, dar asta se putea rezolva usor ca avea nu stiu ce mostenire de pe la nu stiu ce matusa care rezolva si problema cu locuinta. Prietena mea era numai fluturi. Pe unde o vedeai, aveai senzatia ca zboara, nu paseste. Imi venea sa ii aplic doua seturi de palme si sa ii spun sa caste ochii mari sa nu pateasca cu stimbailul cum a patit si cu un alt la fel de stimabil nu cu foarte mult timp in urma.
    Se hotarasc ei sa plece la munte. Zis si facut! Petrec acolo doua zile, iar a treia zi el o intreaba respectuos daca nu vrea ea sa mai plateasca o noapte de cazare ca el are un pic mai mult spatiu liber pe card. Prietena mea bineinteles ca plateste si mai petrec – de fapt trebuiau sa mai petreaca – o noapte acolo. La un moment dat, aflati in focurile unei unei scene pe care nu pot s-o spun, dar ne-o putem imagina, suna telefonul stimabilului pe care il ignora o vreme, dar cand se uita si vede ca scrie MAMA, sare din pat si raspunde imediat cerandu-si scuza ca a intarziat cu raspunsul, dar era la baie, facea pipi. Conversatia nu dureaza mult, iar la sfarsitul ei, partenera lasata in pat aude de la el „Eu trebuie sa plec! M-a chemat mama acasa!” Asta se cruceste, crede ca nu aude bine, articuleaza un „Cum adica?” Iar el explica ” Avem o singura cheie la usa pe care am uitat s-o las la vecina, iar mama a venit de la tara si acum sta pe langa usa.” Bineinteles ca au tras hainele pe ei, au uitat de ce incepusera si lasasera neterminat, s-au urcat in masina si au mers val-vartej spre casa. Tot drumul, stimabilul a vorbit de 132.597.245 de ori la telefon cerandu-si scuze de la mamica lui si promitandu-i ca-i prepara seara de seara ceaiurile vreme de juma’ de an, numai sa-l ierte.
    Si asa s-a intors prietena mea fara aripa de fluture in stomac. 🙂

    Maria T 30 iulie 2013 10:36 Răspunde
    • E te-ri-bil de amuzantă întâmplarea. Și felul în care povestești este plin de farmec. Râd cu lacrimi!

      Ioana Revnic 30 iulie 2013 11:06 Răspunde
  • sper sa nu fiu genul asta de mama. scarbos

    andrea 27 decembrie 2013 20:41 Răspunde
    • Ferească Sfântul!

      Până una alta: Sărbători fericite şi un an mai bun!

      Ioana Revnic 27 decembrie 2013 21:24 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title