Pagini dintr-un ,,Fals tratat de manipulare”

Într-o proză a Anei Blandiana (Rochia de înger), personajul feminin visează o casă. O casă onirică este fiinţa concentrată a celui care o visează – crede un francez celebru, altul decât Alain Delon. Fiinţa visătoarei din poveste adună forţă şi fragilitate (,,clădirea e una ,,solidă şi friabilă în acelaşi timp, construită din piatră pe un schelet enorm de grinzi care nu par a fi supuse timpului”), discreţie (este ascunsă îndărătul unor tei bătrâni, ale căror ramuri se ţes în dreptul ferestrelor), nobleţe sufletească, puritate, superioritate morală (casa are un ,,parter înalt, dispreţuind parcă pământul şi părând – prin cele douăsprezece trepte largi, a se desprinde, nu a se lega de el”).

Pentru aceste calităţi, pentru talent, pentru idealism, pentru demnitate, pentru cochetărie; pentru candoare o admir necondiţionat pe Ana Blandiana.

I-am scris întâia oară cu cinci ani în urmă, rugând-o să îmi acorde un interviu. Pregăteam prima mea carte. Stătusem de vorbă până atunci doar cu Alex. Ştefănescu şi cu Emil Hurezeanu – poet în juneţe, premiat al Uniunii Scriitorilor pentru volumul său de debut (Lecţia de anatomie), bursier Herder, la propunerea Anei Blandiana.

Ana Blandiana a răspuns afirmativ propunerii mele, în aceeaşi zi în care i-am trimis primul e-mail. Nu ştia absolut nimic despre mine şi nici nu a întrebat nimic. Mi-a scris fără vreun rest de autosuficienţă; cu o politeţe desăvârşită; cu o căldură sufletească surprinzătoare; cu bunăvoinţă, cu …modestie – de parcă, pentru ea, aş fi fost cea mai importantă creatură din Univers. (Nimic nu s-a schimbat de-atunci în tonul cu care Ana Blandiana discută cu mine – direct sau în scris!)

Cea mai importantă fiinţă din Univers mă simt şi acum, când împărtăşesc cu voi, cititorii blogului meu, câteva pagini din ultima carte a Anei Blandiana: Fals tratat de manipulare.

Volumul apare la Editura Humanitas şi va fi lansat în cadrul Târgului Gaudeamus, sâmbătă, 23 noiembrie, la ora 18.

Guest Star: Ana BLANDIANA

Un text oferit cu mare dragoste, în avanpremieră editorială şi în exclusivitate pentru cititorii acestui blog.

O fetiţă urâţică

Eram o fetiţă urâţică, un copil slăbuţ, cu capul rotund şi parcă puţin cam mare pentru umerii înguşti şi braţele şi picioarele lungi şi subţiri, cu încheieturile ceva mai proeminente. Aşa apar într-o poză de pe la 3-4 ani, aşezată stângace şi încruntată alături de un vas cu flori, îmbrăcată într-o rochiţă cu arnici şi capul rotund, ras fără milă, pus puţin strâmb pe un gât ciudat de firav. Mama citise undeva că astfel se asigură frumuseţea şi bogăţia părului pentru mai târziu. Într-adevăr, ceva mai târziu aveam părul lung, împletit nefiresc de strâns în două cozi încadrând un obraz mic, cu ochii asemenea punctelor unor semne de exclamare, şi atârnând pe un spate îngust, cu un aer bolnăvicios, într-o uniformă săracă luminată de un guler puţin mototolit. În mod uimitor, pe la zece ani semănam cu bunica, Mamana, cu care nu aveam să semăn niciodată mai târziu, în orice caz aveam un mic aer de bunicuţă uscăţivă care priveşte cercetător în jur. Pe la treizprezece-paisprezece ani, cozile îmi ajunseseră până la coapsele băieţeşti, din care se continuau picioarele caricatural de lungi şi de lipsite de graţie. În mod evident eram o adolescentă care ştia că este urâtă, de-aceea nici nu-i plăcea să se fotografieze, nu am din toată adolescenţa mea mai mult de patru-cinci fotografii, pe care de altfel le urăsc. Aveam grijă să am urechile în permanenţă acoperite pentru că mi se părea că sunt cam mari, stăteam întotdeauna puţin cocârjată pentru că mi se părea că sunt prea înaltă. De fapt, chiar eram cea mai înaltă din clasă, există o poză de grup făcută în curtea şcolii în care sunt aşezată în ultimul rând, dar mă văd perfect pentru că îmi depăşeam cu aproape un cap colegele. Această exagerată diferenţă a durat mai bine de doi ani. În orice caz, suficient timp ca să îmi fixeze o obsesie care nu mă va părăsi niciodată: aceea că mă văd prea tare, că sunt prea vizibilă, că nu există nici o posibilitate să mă ascund. O bună parte, dacă nu toate suferinţele cărora le-am căzut pradă de-a lungul vieţii şi-au avut rădăcina în această caracteristică, cred. Oricum, la tot ce a reprezentat pentru mine această calitate sau acest defect voi mai reveni, vrând-nevrând.
Acum aş vrea să continui să-mi amintesc înfăţişările mele succesive ca să înţeleg unde, când, în ce condiţii s-a petrecut saltul calitativ, răsturnarea neexplicabilă de situaţie, momentul magic din care defectul de a avea picioare atât de lungi s-a transformat în calitatea de a avea picioare atât de lungi. Nu-mi amintesc, deşi ţin, de exemplu, minte ca pe un hotar simbolic al copilăriei momentul comic în care, întâlnind pe stradă un prieten al tatei, şi el şi eu am spus „sărut-mâna“, eu cum îl salutam de o întreagă copilărie, el cu reacţia reflexă de curtoazie a bărbatului. Stânjeneala comună a fost revelaţia unei vârste noi, pe care nu mai puteam s-o amân şi în care călcam aproape cu spaimă. Mă înspăimânta de exemplu faptul că se întorcea capul după mine pe stradă. Nu ştiu de când începuse exact, dar ştiu că a trebuit să treacă o bună perioadă de timp până să accept situaţia ca pe ceva obişnuit, chiar dacă greu de suportat. Şi încă şi mai mult timp până să ajung să mă instalez ca la mine acasă în noua mea înfăţişare. (Mulţi ani mai târziu, când în jurul vârstei de 30 de ani am fost în America, pe parcursul jumătăţii de an petrecute acolo am simţit în permanenţă că-mi lipseşte ceva, că există ceva în jurul meu diferit, fără să pot preciza ce. A trebuit să revin în Europa, pentru ca la coborârea de pe vapor în prima escală, în portul Messina, să simt că totul a revenit la normal şi să înţeleg despre ce este vorba: în Statele Unite nu întorcea nimeni capul după mine pe stradă, în timp ce din prima secundă privirile golanilor italieni refăcuseră în jurul meu aura în care mă simţeam acasă. Mi-am amintit acest episod nu ca să analizez complicatele motive socio-psihologice care îi făceau pe americani diferiţi de bărbaţii bătrânului continent, ci ca să marchez măsura în care mă obişnuisem cu noua mea condiţie.) Ceea ce mă fascina era felul în care pe cât creşteam, pe atât deveneam mai copilăroasă, fragilitatea şi graţia întorcându-mă spre liniile unei vârste pe care stângăcia şi rigiditatea reuşiseră la timpul lor să le camufleze.
M-am întrebat, în numeroase rânduri şi cu cele mai diverse prilejuri, cum ar fi fost dacă acea răsturnare de imagine nu s-ar fi produs, în jurul vârstei de cincisprezece ani; cum ar fi fost dacă cel puţin încă o perioadă de timp nimic n-ar fi atras atenţia asupra mea şi m-aş fi format în acea linişte şi acea singurătate secretată de indiferenţa generală pe care nu mai aveam s-o redescopăr niciodată şi la care aveam să visez, cu o anumită nelinişte, tot restul vieţii? Răspunsul ar putea fi tema unui complicat exerciţiu spiritual. În orice caz, sunt convinsă că seriozitatea şi austeritatea (de multe ori ascunse cu grijă pentru că le simţeam exagerate faţă de frivolitatea, libertatea şi lăcomia lumii din jur) s-au născut în mine atunci, înainte de 15 ani, şi au reprezentat o bază suficient de solidă ca să mă sprijin pe ea toată viaţa. După cum darul de a mă afla în centrul atenţiei celorlalţi – la început graţie înfăţişării mele, mai târziu şi din alte motive – a funcţionat ca o frână a destinului meu supus acestei continue tracasări datorate atenţiei celorlalţi, şi obligat să folosească o bună parte a energiei de care dispunea pentru inventarea singurătăţii şi liniştii pe care alţii o aveau de la sine şi în exces.

În fotografie – Ana Blandiana şi Mama Domniei Sale
Sursă foto: http://www.anablandiana.com/