fbpx
„Nu-i așa că iubirea înfrânge răul? (Ana, 7 ani)“

N-am avut curaj.

de

Primii bani i-am câştigat în liceu, dintr-un Premiu I pe care l-am obţinut la un concurs de recitări. Cu ei, mi-am cumpărat o pereche de blugi Motor, negri, la modă pe-atunci. (Cred că eram singura fată din clasă care nu avea blugi…)

Îi păstrez şi-acum împăturaţi cu grijă, într-o ladă de zestre mâncată de cari, moştenită de la bunicii mei. Din când în când, fac curăţenie în cufăr. Despachetez blugii, îi scutur, îi cercetez milimetru cu milimetru să văd dacă nu or fi ajuns hrană pentru molii. După care îi întind pe podea şi mă uit la ei minute în şir, ca proasta. Oftez. Lăcrimez – din cauza învecinării cu obiectele vechi şi prăfoase din cutie.

Ţin dosite acolo tot felul de flecuşteţe: trofee de la întrecerile la care am participat ca spunătoare de poezii. (Sunt o grămadă, am câştigat primul trofeu în clasa a IV-a!)

 

Fotografiile de la spectacole în care fie interpretam ceva, fie dansam (am fost, de mică, dansatoare de muzică populară). Afişul piesei Iona de Marin Sorescu, în care am jucat liceeană fiind, alături de telentatul şi simpaticul Cosmin Seleşi, sălăjean şi el. Spectacolul avea o coloană sonoră inventată de un coleg mai mare (Ovidiu Iloc), care-a devenit compozitor. Ne-a fost regizor un alt coleg,  Szabó K.  István, ajuns peste ani director de teatru, regizor cu un portofoliu impresionant, cu piese montate în America, în Europa, în toată ţara. Ovidiu şi István colaborează şi azi.

Păstrez în cutie picturi pentru care am luat premii. Partituri pe care le descifram cântând cât mă ţineau plămânii sau ajutându-mă de vioară. Articole în care era vorba despre isprăvile mele de copilă care cocheta cu scrisul. Deşi nu m-am uitat şi nu am să mă uit la ele niciodată, tezaurizez casete video cu multe din momentele artistice ale căror protagonistă am fost.

Le şterg, pe rând, pe toate de praf. Le şi strâng în braţe pe unele. Citesc de câteva ori ce scrie pe cartoanele de diplome şi pe hârtiile de ziar. Într-un târziu, le pun la loc în lada de zestre. Încă nu mă-ndur să mă despart definitiv de ele. (Totuşi, mai demult, supărată pe nevolnicia mea interioară ce m-a oprit din a face lucruri la care mă pricepeam, am azvârlit la gunoi aceste relicve ale talentelor mele irosite. Dar mami le-a găsit, le-a curăţat şi le-a pus la loc.)

Până la sfârşitul adolescenţei mele învolburate, am cântat; am desenat; am pictat; am scris (dintre-toate, doar scrisul mi-a rămas); am vrut să fiu actriţă, dar am renunţat la acest gând din neîncredere în mine şi de teamă că am să ratez admiterea la facultate.

Există însă adolescenţi îndrăzneţi, hotărâţi, talentaţi la muzică, la pictură sau la desen. Ei merită un stART bun în viitoarele lor cariere de artişti.

Pentru ei a fost creat programul Bursele stART, sprijinit de Provident Financial Romania, în parteneriat cu Şcoala de Valori şi Ministerul Educaţiei. Se acordă burse de 35 000 de euro: adică 15 burse de 500 de euro pentru pictură; 15 burse de 500 de euro pentru desen; 20 de burse de 1000 de euro pentru muzică.

Pot solicita o bursă cei care au între 14 și 18 ani, sunt elevi la licee şi la colegii de artă, fac cursuri de desen, de pictură sau de muzică la palate ori la cluburi de copii și-au obținut premii la concursuri naționale și/sau internaționale.

Mai multe detalii – aici!

 

Tag-uri:
· ·
Categorii:
Despre mine

Comentarii

  • N-am atâtea diplome ca tine, Ioana, deşi talentată am fost şi eu, parol! Am învăţat într-o şcoală rurală, mică, in care, înafară de serbările de Crăciun la care recitam mereu aceleaşi poezii, nu se mai făcea nimic. Dar păstrez, totuşi, în memoria mea afectivă, amintiri preţioase cu devenirea mea pe toate planurile. Îmi amintesc, la fel, primii bani câştigaţi în adolescenţă. Tot atunci am înţeles ce înseamnă banul muncit şi căt de repede îţi fuge din mână. Eram bulversată total de faptul că „averea” câştigată de mine s-a terminat prea repede şi nici măcar nu cumpărasem vreun colţ de Rai, aşa cum îmi propusesem 🙂
    Apreciez demersurrile tale pentru susţinerea tinerelor talente. Voi disemina informaţiile aflate de la tine. Mulţumesc!

    Maria T 4 octombrie 2014 6:06 Răspunde
    • Informaţia aceasta am aflat-o datorită lui Alice, de aici: http://alice.revistatango.ro/2014/09/23/as-fi-ales-un-alt-drum-dar/
      Oricum, de când povestesc despre copii aparte, mi-am dat seama că pot face din susţinerea tinerilor talentaţi o prioritate.

      P.S. Cum ai câştigat primii bani? Din ce? Pe ce i-ai cheltuit?

      Ioana Revnic 4 octombrie 2014 6:51 Răspunde
      • He, he! Am lucrat, când am terminat clasa a VIII a, la o fabrică de conserve. Spălam borcane, dar şi legume pe care le descărcam şi alegeam înainte. Era muncă, nu glumă 🙂 Făceam tură dublă, câteodată, adică începeam la şase dimineaţa şi terminam la zece seara, dar rezistam eroic chiar dacă stăteam cocoşată toată ziua. Cu acei bani mi-am cumpărat un film şi am făcut fotografii cu prietena mea şi cu ai mei. Acele poze îmi sunt acum cele mai scumpe! 🙂 Apoi, mi-am luat material ca să-mi fac uniformă pentru şcoală. Am plâns o zi că bezmetica aia de croitoreasă mi-a făcut pantalonii cam scurţi şi păream Haplea-n variantă feminină. Şi s-au terminat banii, bată-i vina, imediat! 🙂 Nici „salariul” din următoarea lună nu a avut o soartă mai bună. Atunci mi-am luat caiete pentru şcoală şi am mai păstrat ca să-mi cumpăr manuale pentru că da, fir-ar să fie, trebuia le cumpărăm noi!
        Îmi amintesc cu drag, cu mare drag de acea perioadă! Eram toţi acasă (familie mare, mon cher, cinci a făcut mama!), fiecare muncea făr’ să se plângă. Şi să ştii că totuşi scriam chiar şi aşa! Ehh, da’ asta-i altă poveste…

        Maria T 4 octombrie 2014 17:27 Răspunde

Dă-i un răspuns lui Maria T Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title