Află în ce crede cineva…

…ca să ştii cu cine ai de-a face!

Alin Mureşan e un tânăr istoric serios, al cărui curaj, a cărui credinţă în rostul lui mă intimidează. Dacă ne-am fi cunoscut întâmplător, fără să am habar de ce face, în avântul protector pe care mi l-ar fi inspirat l-aş fi întrebat (la fel cum îl întreb pe fratele meu) dacă a mâncat la micul-dejun, dacă s-a îmbrăcat bine, dacă nu e bolnav.

Ştiind însă destule despre preocupările sale, nu pot decât să îl admir. Un bărbat cu bun-simţ în faţa căruia te ruşinezi de resturile de grobianism personal pitite bine de ochii lumii; un om curat; o forţă – sufletească – de Goliat  într-un David care tace şi face: cu inteligenţă, cu o voinţă de neclintit şi cu o eficienţă rară.

Alin Mureşan este angajat al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului  şi Memoria Exilului Romanesc. A înfiinţat Centrul de Studii în Istorie Contemporană, pe care îl conduce. A absolvit jurnalismul şi un masterat în Istoria comunismului. Numele lui se leagă de două proiecte esenţiale pentru memoria şi istoria autohtonă: Fenomenul Piteşti şi În spatele cortinei de fier. Studiu de caz: România/ Behind the Iron Curtain. Case study: Romania (2013-2014, finanţat de Comisia Europeană prin proiectul Europe for Citizens).

Cel mai nou proiect iniţiat şi coordonat de Alin Mureşan îşi propune ca, printr-un lungmetraj, un album foto documentar şi o serie de benzi desenate despre reeducarea din închisorile comuniste să explice cum anume s-a putut schimba în totalitate faţa societăţii româneşti, odată cu instaurarea comunismului.

Documentarul În spatele cortinei punctează principalele etape ale cuceririi puterii de către Partidul Comunist în perioada 1945-1947, cu sprijinul decisiv al Uniunii Sovietice şi al Armatei Roşii. Totodată, creionează dimensiunile represiunii comuniste din anii ce-au urmat.

Filmul ajunge acum şi la Oradea. Acesta va fi proiectat vineri, 25 aprilie, în Moszkva Café, de la ora 19. Intrarea este liberă.

În avanpremiera evenimentului, Alin Mureşan a acceptat să răspundă câtorva întrebări.

*

– De unde vine preocuparea ta constantă pentru ce s-a întâmplat la noi în perioada comunistă?

– Este rezultatul unui concurs de împrejurări. În liceu citisem câteva cărţi din literatura „oficială”, de mainstream, şi absurditatea unor situaţii (specifică regimului, după cum aveam să constat în timp) m-a contrariat. Îmi aduc aminte, de pildă, că citisem memoriile lui Belu Zilber [cunoscut și sub numele Andrei Șerbulescu, a fost un comunist român ilegalist, prieten cu Mircea Eliade, Emil Cioran, și apropiat al lui Lucrețiu Pătrășcanu -n.m., sursa Wikipedia] şi nu înţelegeam cum poţi condamna la închisoare şi tortura pe cineva care a contribuit la instalarea la putere a Partidului. Sigur, aveam şi multe naivităţi pe vremea aceea. Această curiozitate latentă a ieşit la suprafaţă în facultate, la cursul Ruxandrei Cesereanu despre gulagul românesc. La acest curs dumneaei a invitat câţiva foşti deţinuţi politic. Iar acest lucru a contat enorm pentru mine. Cred că ei m-au împins (invizibil) către studierea temeinică a perioadei, fiindcă m-au impresionat prin calitatea umană şi intelectuală. Unul dintre ei vorbea şapte limbi străine, de pildă, era dublu licenţiat şi avea un doctorat în economie. Prin contrast, cei care îl torturaseră în anchete orbiţi de ură absolviseră doar câteva clase. M-a revoltat lumea aceasta în care valorile erau chinuite la propriu, iar non-valorile erau promovate în funcţii de conducere pentru simplul merit al adeziunii ideologice la puterea vremii. Şi am constatat că, din tot ceea ce studiam la Jurnalistică, istoria comunismului mă atrăgea cel mai mult – atât emoţional, cât şi intelectual. Prin urmare, am rugat-o pe Ruxandra Cesereanu să îmi recomande o temă de licenţă din istoria comunismului, tema care era insuficient studiată. Astfel, profesoara mea m-a îndrumat către fenomenul Piteşti.

– Ce ştiai – atunci – despre Fenomenul Piteşti?

– Citisem doar cărţile lui Virgil Ierunca şi Dumitru Bacu despre subiect, dar m-a atras foarte mult şi, pentru că prinsesem gustul, m-am dus ţintă la filiala din Cluj a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, să caut supravieţuitori care să mă facă să înţeleg în profunzime ce s-a întâmplat în închisori. Am avut şansa ca primul om pe care l-am întrebat să fi fost un cunoscător direct al ororilor din mediul carceral. Apoi am mers din om în om. A fost o experienţă care m-a marcat profund şi care, în timp, m-a schimbat fundamental. Eu cred că Dumnezeu lucrează prin oameni şi tocmai de aceea am să-i fiu mereu recunoscător Ruxandrei Cesereanu pentru rolul pe care l-a jucat în formarea mea. Nu eram apropiaţi, nici măcar nu vorbeam (mă tachinează mereu pentru faptul că eram foarte tăcut în facultate şi nu mă ştia aproape deloc), dar uite că sensibilitatea ei pentru subiect şi pentru victime mi s-a transmis suficient de mult, încât să îmi clarifice traseul în viaţă. Tot Ruxandra Cesereanu a fost cea care a insistat să mă dedic integral cercetării după ce m-am mutat în Bucureşti. Am ajuns astfel la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, unde am avut multe de acumulat.

– De ce ai decis să continui aceste cercetări şi pe cont propriu, înfiinţând Centrul de Studii în Istorie Contemporană?

– Fiindcă după mulţi ani de zile am avut suficiente probleme legate de libertatea de exprimare, am simţit nevoia să îmi creez un cadru în care să mă pot exprima onest, fără să fiu cenzurat de fanaticii corectitudinii politice (atitudine care nu are nimic de a face cu istoria). Aşa că, la îndemnul mai multor prieteni şi parteneri, am înfiinţat un ONG – Centrul de Studii în Istorie Contemporană – care s-a dezvoltat în doi ani de zile mult mai mult decât am gândit şi am anticipat eu iniţial. La un moment dat, cuprinşi de euforia începutului de drum, am aplicat pentru o finanţare europeană cu un proiect despre instaurarea regimului comunist în România.

– Cui se adresează proiectul În spatele cortinei de fier. Studiu de caz: România?

– Este vorba de publicul tânăr din România – pe de o parte, şi de publicul din străinătate, pe de alta. Am gândit un proiect prin care să transmitem informaţiile despre instaurarea comunismului la noi într-un mod cât mai atractiv pentru tineri şi pentru necunoscători, de aceea ne-am oprit la film (pentru că aveam deja experienţa producţiei unui alt documentar, despre fenomenul Piteşti – Demascarea), la banda desenată şi la un album foto-documentar dedicat rezistenţei armate. Sincer să fiu, nu am crezut nicio secundă că vom câştiga această finanţare, dar Dumnezeu a hotărât să fie aşa, astfel că anul 2013 l-am împărţit între construirea logistică a Centrului de Studii în Istorie Contemporană cu proiectele de acolo (ateliere de cercetare, o şcoală de vară, vizite la foste închisori, o serie de dezbateri) şi realizarea efectivă a filmului În spatele cortinei şi a celorlalte produse pe care le-am menţionat deja. Sigur că a fost teribil de greu, au fost multe momente în care am crezut că nu vom reuşi, fiindcă eram doar 2-3 oameni care ne ocupam de tot – de la birocraţie şi strângere de fonduri, până la realizarea efectivă a produselor, la promovare şi la organizare de evenimente.

– Ce dificultăţi ai întâmpinat în realizarea şi derularea proiectului?

– Am avut probleme de management, ne-am confruntat cu lipsa de seriozitate a unor parteneri şi, mai ales cu lipsuri financiare – întrucât trebuia să aducem în proiect o contribuţie proprie de circa 30.000 de euro, o sumă colosală pentru noi. Deocamdată ne-a reuşit doar parţial, dar a fost o mare bucurie să reuşim să atragem atât firme sau fundaţii, cât şi oameni obişnuiţi, care au sponsorizat secunde din film într-o campanie pe care am derulat-o în toamnă. Toţi sunt menţionaţi pe genericul de final al documentarului. Mai apoi, ne-am confruntat cu cenzura, cu invidia şi cu ura altora… într-un cuvânt, ne-am lovit de tot ceea ce se loveşte orice om care încearcă să realizeze temeinic ceva. Dar important e că am reuşit să facem ce ne-am propus şi acum proiectăm filmul în ţară şi în străinătate – prima dată în Slovenia şi în Letonia. E o mare realizare pentru o mână de oameni, pentru că, prin natura lui, acest proiect ar fi trebuit asumat la nivel instituţional, după părerea mea. Or noi, dimpotrivă, am avut de luptat cu instituţii care ne-au pus beţe în roate. Încă nu vreau să vorbesc deschis despre presiunile la care am fost şi suntem supuşi într-un stil pur comunist, fiindcă nu e momentul. Mai degrabă le-aş mulţumi adversarilor acestui proiect: prin acţiunile lor intimidante mă ambiţionează, nu mă descurajează.

Urmează să deschidem drumul filmului către şcoli şi facultăţi, vom pune filmul la dispoziţia profesorilor care vor dori să îl proiecteze, vom încerca să îl difuzăm şi la televiziune. Colegii mei lucrează la definitivarea programului evenimentelor din străinătate – avem cel puţin 5 ţări în care îl vom populariza, aşa că nu stăm degeaba. Dar până atunci mă bucur că mi s-a ivit ocazia să aduc filmul şi acasă, în Oradea.

Un fragment din film – aici

Alin Mureşan (n. 30 aprilie 1983, în Oradea) a urmat Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării, secţia Jurnalism, de la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj şi un mastearat în Istorie contemporană la Facultatea de Istorie de la Universitatea Bucureşti.

Este angajat al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului  şi Memoria Exilului Romanesc, deţinând, în prezent, funcţia de expert al Serviciului Analiza regimului comunist – Politici educaţionale şi de memorie. Este preşedinte al Centrului de Studii în Istorie Contemporană

Cărţi publicate, ediţii îngrijite: Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate, ediţia I Editura Polirom, Iaşi, 2007; ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Polirom, Iaşi, 2010; Experienţe carcerale în România comunistă, coeditor, vol. I-VI, Editura Polirom, Iaşi, 2007-2012; Casa terorii. Documente privind penitenciarul Piteşti (1947-1977), coeditor, Editura Polirom, Iaşi, 2010.; Mihai Buracu, Eu sunt scribul… Amintiri şi poezii din închisoare, editor şi îngrijitor al ediţiei, Editura Filos, Mioveni, 2012.

Este producător şi autor al scenariilor pentru documentarele Demascarea (2011, regia Nicolae Mărgineanu) şi În spatele cortinei (2013, regia Bogdan Mustaţă). Coordonează proiectul european Behind the Iron Curtain. Case study: Romania (2013-2014, finanţat de Comisia Europeană prin proiectul Europe for Citizens) şi proiectul www.fenomenulpitesti.ro (2010), al cărui iniţiator este.