A face curte, în fel și chip

Bărbatul care, făcându-i curte iubitei, a dus-o la cină tocmai în orașul medieval în care ea visase – în van, până atunci –  să ajungă; grijuliul care la cina cu pricina i-a dat să mănănce, pe lângă te miri ce delicatese, castraveți murați puși pentru iarnă chiar de el – căci știa cât de mult îi plac ei acriturile la desert; romanticul care după masa copioasă a plimbat-o prin burg, pe sub un cer cu stele și cu lună; originalul care de ziua ei i-a dăruit un dans într-un bistro vienez închiriat numai și numai pentru amândoi; galantul care nu uita niciodată să îi deschidă portiera mașinii ori să îi aducă flori la fiecare întâlnire; empaticul care știa când să tacă sau când să vorbească, iar când deschidea gura – știa ce și cum să spună este, desigur, o invenție a mea. O fantasmagorie pe care am împănat-o intenționat cu destul de multă exaltare și cu nițică desuetudine – căci, nu-i așa, ce bărbat ar face curte cuiva în acest chip demodat?… (Probabil doar acela pe care l-aș recrea eu, dacă mi s-ar da în grijă o a doua Geneză.)

Se poate face curte însă și în alte feluri.

Varianta realistă, rezonabilă și, implicit, realizabilă: ,,Ați auzit expresia a face curte? Și mă refer, prin a face curte, la a scoate fata la o savarină, o plimbare în parc… O iei frumos de acasă cu flori, îi promiți lui tata socru că o aduci la 11 acasă. Eventual îi aduci și mamei soacre un buchețel frumos de flori, ca să vadă viitorii socri că nu s-a combinat fata lor cu un terchea-berchea. Nu o duci toată ziua prin cluburi sau pe stadion…” (eVasile.com, tânăr blogger IT-ist)

Varianta explicită; din dicționare  citire: A face curte = a-i aduce un omagiu măgulitor unei femei în semn de afecțiune, spre a-i câștiga favoarea, simpatia, dragostea; a curta; a face complimente, a linguși, a tămâia; a clopoți, a trage clopotele (cuiva), a face ochi dulci, a flirta; a se da bine pe lângă cineva; a se da la cineva; a umbla după cineva, a vrăji; a aburi.

Varianta originară – apud Șerban Foarță, care știe să explice orice, fiindcă e un fel de enciclopedie vie și care mi-a oferit, curtenitor, lămuriri docte (etimologice), printr-un e-mail:

,,A face curte vine din expresia franceză faire la cour. (Este, în fond, un calc dupa ea). De ex: faire la cour (sau sa cour) à une femme. Aceasta, pornindu-se de la faptul că o Curte implica un protocol anume, salamalecuri, reverentze, atentzii, lingusheli, flatariseală, adică un alai de gesturi și cuvinte de care poate să se bucure,-n special, doamna pe care vrei s-o cucerești (dar şi toţi ceilaltzi, începând cu Impăratul și terminând cu… camerista doamnei!)”.

Vechi chip de a face curte – explicat de Mihail Kogălniceanu: ,,…Spusu-ți-a cineva că la munte, când un flăcău apucă pe o fată de peștiman sau de salba care-i este împrejurul gâtului, este ca când și-ar cere-o de soție? Dacă drăgălașul nu-i destul de voinic să facă un asemene pas, aleargă la cimpoieș, care se duce de spune fetei, în versuri întovărășite de cimpoi, că cutare flăcău moare, piere pentru dânsa. Oare acest fel de declarație nu-ți place mai mult decât declarațiile civilizate de prin capitaliile românești, unde tânărul întreabă dântâi câte mii de galbeni, câte moșii, câte suflete de țigani are fata? Și după ce i-a făcut curte, adică lăzei cu galbeni, face în sfârșit, dar tocmai în urmă, și fetei o declarație, ce putea a aur și a precupeț două ceasuri de departe!”

Varianta literară, preferata mea: felul în care tânărul Matei Iliescu, un personaj din romanul omonim al lui Radu Petrescu o curtează pe Dora (dar despre ritualul apropierii celor doi voi scrie într-altă postare!)

Cum se făcea curte cândva? Cum se face astăzi curte unei femei?…

Vă-ntreb pe voi!

Va întreb dacă frenezia cu care ne aruncăm în vâltoarea fiecărei zile mai lasă loc apropierii tihnite dintre un el și o ea? Vă întreb de ce (ne) refuzăm preludiile apropierii? Și cât din încrâncenarea cu care ,,ardem etapele” în dragoste e calcul+pragmatism; cât e inerție sufletească; cât e sastisire; cât e teamă de imprevizibilul iubirii; cât e disperarea de a trăi totul, dintr-odată, aici și acum; cât e spaima de a nu-l mai avea aproape, niciodată altcândva, pe celalalt; cât e neputință – de a te dărui?