Unul din puținele motive pentru care NU mă rog zilnic să dispară CFR-ul de pe fața pământului este că în călătoriile mele cu trenul, care țin câteodată mai mult de 14 ore, întâlnesc oameni cu tot felul de povești.
Odată, venind de la Oradea la București cu un tren ,,de zi”, am cunoscut un surdo-mut. A urcat la Aiud și a călătorit preț de două stații, ca să-și vândă flecuștețele pe care le căra după el într-o plasă de rafie.
Era înalt, grizonant, avea (cred) peste 30 de ani. Un bărbat frumos – îngrijit, ras, tuns, pieptănat, parfumat. A deschis senin ușa compartimentului în care mă aflam și a lăsat pe banchetă câteva carnețele, pixuri, un breloc cu lanternă, niște plasturi.
Dintre toate, am ales brelocul, pentru simplul motiv că era argintiu, deci strălucea. Când s-a întors să își ia lucrurile și banii, mi-a arătat ecranul mobilului pe care scrisese: ”Mulțumesc! Drum bun!”
M-a bufnit plânsul.
Nu m-am putut abține și am intrat în vorbă cu el. (Vorba vine!)
Am conversat, umplând toate paginile libere ale unui carnețel dintre cele pe care le avea de vândut. La despărțire, a înghesuit un ,,La revedere” în josul ultimei coperte. Și a ieșit din compartiment, căci se apropia stația la care urma să coboare.
Peste mai puțin de un minut, văd că surdo-mutul meu deschide iar ușa. Avea privirile rătăcite! S-a uitat precipitat în stânga și-n dreapta. A răsturnat pe banchetă tot ca ducea în plasa de rafie. Din lucrușoarele lui a ales un pix. A îndesat la loc, în plasă, celelalte obiecte. A scrutat compartimentul: era evident că el caută nu știu ce, dar nu găsește. Mi-a întors spatele. A dat să plece, dar și-a amintit ceva și s-a răsucit înspre mine. Aceeași privire vraiște, iluminată brusc de vreo revelație misterioasă. A pășit înainte. Mi-a luat palma dreaptă. A scris repede ceva cu pixul, a făcut stânga-mprejur și dus a fost.
Când m-am dezmeticit, trenul ajunsese la Sighișoara.
Târziu, am citit vorbele pe care negustorul de nimicuri, surd și mut, mi le lăsase drept amintire. Niște vorbe grijulii; și alinătoare. Le caut în palma mea ori de câte ori ceea ce spun nu izbutește să fisureze autosuficiența de-azbest a celor din preajmă; când nu mai vreau să aud litaniile egolatre psalmodiate cu râvnă în urechile mele – de unii, de alții. În fiece zi în care mă conving cât de nefolositoare îmi sunt vorbele.
În fiecare zi…
Sursă foto – AICI
Aș zice, mai degrabă, puțini sunt „surdo-muți”. Puțini sunt capabili într-un tren, așa din senin, de niște „vorbe grijulii și alintătoare”.
Probabil, nu i-am cunoscut pe toți. Ci pe unul altfel decât aceia pe care îi pomeniți.