Merită să fii bun?

Restaurantul la care ne întâlnim se află la parterul unei pensiuni: o clădire cu aer rustic şi – în faţa ei – o terasă ce dă spre-o stradă lăturalnică. Mă aşez la o masă de-afară.

De la locul meu văd bine ce face. Tocmai parchează maşina, coboară cu oareşicare greutate din automobilul neîncăpător pentr-un uriaş ca el. Mă caută cu privirea şi nu mă zăreşte. Îi fac cu mâna. Nu mă bagă în seamă, cu toate că sunt singura entitate mişcătoare de pe o rază de cinci sute de metri. E abia ora 9, iar aici, pe strada acestei pensiuni aflate la zece minute de centrul oraşului, lumea pare să nu se fi trezit din picoteala duminicală. Înainte de a intra în curte, musafirul meu se opreşte în dreptul Oltcitului de lângă poartă. Îi dă târcoale: şi pe mine mă contrariase prezenţa acestei relicve automobilistice!

Îl strig. Nu cred că mă aude! Văd că nu înaintează, ci rămâne pe loc, lângă vechitura aceea pe patru roţi. Se apleacă, se aşază în genunchi în faţa ei şi scotoceşte după ceva. Mă ridic şi pornesc înspre poartă. Ajung lângă el. Îl găsesc cu fundul îndreptat în sus şi cu nasul vârât sub bara din faţă a hârbului de Olcit. Îl întreb ce caută.

Din poziţia aceea caraghioasă, îmi întinde o bucată de sticlă cât palma mea. Era sub roata din dreapta, îmi zice. Când şoferul ar fi pornit maşina, sigur i-ar fi spart cauciucul…

*

Nu l-am întrebat de ce obişnuieşte să fie bun, chiar şi când nu-l vede nimeni.

Nici cum se face că până la anii lui (azi împlineşte şaizeci şi ceva!) urâţenia lumii nu i-a ucis generozitatea şi candoarea.

Dar vă întreb pe voi: Merită să fii bun? De ce?

*

Mărturisesc că nu reuşesc mereu să fiu aşa de bună precum îmi doresc sau precum visează mama mea. Şi că nu admir întotdeauna supuşenia umilă a unui om bun; eroismul celui care, din bunătate, renunţă la propriile-i dorinţe, pentru a le fi bine celorlalţi; stăruinţa cu care unii întorc – la nesfârşit! – obrazul celălalt.

*

Merită să crezi în bunătate şi să fii bun?

Am multe argumente (fanteziste; patetice; convingătoare sau nu; raţionale; ştiiţifice; empirice) care-mi zbârnâie prin minte când răspund DA la această întrebare.

Dintre toate, câteva rămân de neclintit, indiferent de-umorile sufleteşti care mă fac ba o apărătoare învârtoşată a bunătăţii, ba o sceptică ne-bună. Aşadar: De ce cred în bunătate şi de ce încerc să fiu (cât pot de) bună?

Iacătă de ce:

Pentru că aşa vreau eu.

Pentru că nu mă costă nimic.

Şi pentru că aşa m-a învăţat mama.

Sursă foto – AICI