În insula Corsica, Helene trăiește o viață tihnită. Are un soț și o copilă, iar în fiecare zi își îndeplinește cu sârg obscura îndeletnicire de cameristă la un hotel. Făcând curat într-una din încăperile de acolo întâlnește o femeie fascinantă care juca șah cu un bărbat fascinant. Întâlnirea o tulbură. Dar mai mult decât cei doi șahiști, o contrariază jocul în sine – unul pe care, în insulă, îl practicau NUMAI bărbații. Helene învață șah de una singură și joacă, un timp, tot de una singură. Dupa o vreme, îl roagă pe dr. Kruger, un bărbat misterios în casa căruia lucra o dată pe săptămână ca menajeră, să îi fie partener de joc. Acesta acceptă cu chiu cu vai, o învață subtilitățile șahului și, în scurt timp, discipolul (Helene) își depășește maestrul.
Am văzut filmul Joueuse (cu Sandrine Bonnaire și Kevin Kline) datorită Andei Docea. Cu acest film în minte am citit volumul Eșichier – o carte-dialog, semnată de Șerban Foarță și Lia Faur. Cartea e un joc (literar) de șah între doi scriitori.
*
De Șerban Foarță am aflat în copilărie de la profesorul meu de limba română care mi-a dăruit o antologie de poezii ale acestuia, spunându-mi: Citește-l pe Șerban Foarță! E unul dintre cei mai buni poeți din zilele noastre… Poate cel mai bun.
O astfel de formulare elogios-autoritară nu mi l-a făcut deloc simpatic pe Șerban Foarță, dar mi-a stârnit curiozitatea față de scrierile lui. Am deschis volumul, hotărâtă să mă conving de justețea spuselor profesorului meu. Din prefața care semăna cu o odă închinată lui Șerban Foarță am aflat că subiectul adulației prefațatorului este unul dintre cei mai inteligenți și mai culți poeți români ai ultimei jumătăți de secol, un poet care are un cult pentru cuvinte si pentru idei; un inventator al unui gen poetic pe care îl ilustrează în exclusivitate etc. etc. etc. (Afirmațiile sunt, altminteri, întru totul justificate; însă tonul exaltat în care erau formulate m-a enervat – atunci.)
Cu acest portret copleșitor, intimidant, ce stârnește admirație, dar nu afecțiune, am rămas în minte până în ziua în care am citit cartea pe care Șerban Foarță și Lia Faur au realizat-o printr-un schimb de e-mailuri ce a durat mai bine de un an.
*
Eșichierul este tabla de șah. Lia Faur se așază în fața unui eșichier imaginar, față în față cu un partener inteligent, rafinat, imprevizibil, capricios – uneori. Mai întâi, cei doi scriitori își imaginează că trag la sorți și că își aleg piesele: Lia Faur joacă cu albele, lui Șerban Foarță îi rămân piesele negre. Apoi începe dialogul (adică jocul!). Regula șahului pe care îl practică cei doi este ,,Povestesc pentru a afla!” Cine face mai multe ,,mutări” pe eșichier, dezvăluind mai multe despre sine? Femeia, firește! Ea întreabă, mărturisește, contrazice. Dar făcând toate acestea și povestind despre ea însăși, Lia Faur îl determină pe Șerban Foarță să lepede, măcar din vreme-n vreme, ,,măștile” livrești pe care le poartă de obicei atunci când scrie. Și să vorbească despre el așa cum nu a mai făcut-o până acum într-o carte (ci poate doar în interviul pe care l-a acordat cândva revistei Tango :)).
Acest Șerban Foarță (,,personajul” din Eșichier) care dă autografe ,,cu chichirez” (și eu am primit unul, scris cu trei rujuri); care în copilărie a mâncat frunze și flori de cireș ori de caprifoi, sau muguri de brad, sau petale de roze; căruia îi plac rozul și roșul; care a avut o tricicletă, apoi o trotinetă, dar a jinduit zadarnic după o bicicletă; pentru care viața trăită printre cărți ar putea însemna și irosire mi s-a părut la fel de impresionant, la fel de intimidant cum mi l-am imaginat citindu-i celelalte cărți, DAR de mii de ori mai… autentic decât acela pe care mi l-am închipuit, atâta vreme.
Este meritul partenerei sale de dialog (pardon, al partenerei de șah!) că l-a făcut să se arate astfel.
*
În filmul pe care l-am amintit la început, eroina este atât de fascinată de șah, încât îl joacă cu sticluțele de parfum de pe noptieră; cu bucățele de pâine la masă; cu pașii – pe pavajul din curtea hotelului la care lucrează.
În cartea lor, Șerban Foarță și Lia Faur joacă șah cu mirosuri, cu gusturi și culori, cu amintiri, cu idei literare.
Există în film o scenă memorabilă: Helene și dr. Kruger joacă șah fără piese, privindu-se în ochi. Dialogul dintre Șerban Foarța și Lia Faur este un astfel de joc al minților și – de foarte multe ori – un joc al seducției inteligente. Cine pe cine seduce? Veți afla din carte.
Cititorilor blogului meu le ofer câteva fragmente din acest volum. Ele îi aparțin lui Șerban Foarță (eu le-am adăugat subtitlurile).
Guest Star-ul lunii: Șerban Foarță care în iulie a împlinit 70 de ani.
*
Două vise: Aveam un automobil absolut identic cu al „ei”, pe care-l ţineam la ea-n garaj (ea însăşi fiind, altminteri, cea care-l repara). Garajul era unul strâmt şi scund, cu pereţi daţi cu humă proaspătă şi albă, – în plus, fiind foarte răcoros. (Afară, luna lui Cuptor era in toi.) Planşeul garajului fusese căptuşit cu un strat subţire de mortar, pe cale de-a se întări… M-am bucurat când, dând să scoatem maşina,-n marche arrière, afară, roţile nu i s-au urnit din loc, ca unele ce, între timp, făcuseră priză cu mortarul umed. (Lumina era una de amiază, dar indirectă sau ajunsă înăuntru cam ca într-o capelă cu vitralii semimate, monocrome.) Am strâns-o, fără drept de-apel, în braţe şi, „proptind-o” (n-am alt termen!) în peretele candid şi jilav, am sărutat-o îndelung… Umerii ei goi erau superbi, iar ventuzei gurii mele-i era greu, dureros de greu să se despartă de fascinanta lor alboare!
Fără să devină un coşmar, alt vis (unul de-asemenea recent) sfârşeşte, dacă nu chiar terifiant, disforic. Straniu este că e tot „motorizat”:
O simt în spate, fără să o văd. Coapsele ei, asemeni unei menghini, îmi strâng, între, fesele-ncordate. Nu ştiu: stăm aşezaţi într-un fotoliu sau pe, oblon: gă, şaua unui scuter? Acesta n-are, pe ghidon, retrovizor. Nu pot întoarce faţa să-i văd faţa, pe care mult aş vrea s-o văd. Şi-atunci îi cer pudriera cu oglindă. Întinde mâna stângă şi mi-o dă. O deschid cu teama că, dintr-însa, mi-ar putea rânji o arătanie. Oglinda, însă, e opacă, neagră, ca ecranul aparatelor cu plasmă; iar pudra ce-o acoperă cu totul, îmi intră-n ochi şi mă orbeşte, ca praful drumului, din pricina vitezei.
__________
Talente copilărești: Eu am reparat o tufă de merişor (măr?) japonez. Creştea,-n grădină,-n preajma unuia din colţurile casei. Nu înverzise încă, fiind abia februarie. Dar eu credeam că s-a „stricat”, ca o maşinărie ce trebuie reparată. Am luat din casă, în secret, un cleşte şi-o cheie aşa-zis franceză (căreia francezii-i spun engleză!). Am meşterit ce-am meşterit între lăstarii lungi şi despuiaţi, convins că o repar cum se cuvine. Peste un timp, venindu-i rândul, a înverzit într-adevăr. Eu eram sigur, bineînţeles, că graţie intervenţiei mele… Nu împlinisem şase ani…
____________
Joacă de om mare: Într-o dumincă de toamnă, mohorâtă, prin 1985, am pus prinsoare pe 1 leu, cu nevasta mea şi cu o vară mai tânără, a ei, în plină stradă, că, spre deosebire de Cioran, ce-i invidia pe cerşetori (pe, mai cu seamă, cei iberici), eu, unul, sunt în stare să cerşesc, să experimentez mendicaţiunea. Eram în preajma unei instituţii, prestigioase, de învăţământ: Mecanica din Timişoara. (Doamnele au luat-o la picior, oprindu-se la vreo 30 de metri.) Gardul facultăţii consta (şi constă încă) într-un grilaj de fier cu, dedesubt, un soclu de ciment. M-am aşezat pe soclul verde-umed, stând, un timp, cu mâna întinsă…
Crunt eşec! Era duminică, ploua mărunt: n-am văzut niciun trecător. Într-un târziu, văd un student, tipul filistinului perfect. Mă vede şi el, cu mâna-pungă, şi se opreşte la un pas.
El: Ce faci, domn’e,-aici?
Eu: Nu se vede?
El: Cum, n-ai poftă să munceşti?! Ceri bani pe stradă?
Eu: Asta e situaţia, zic, – şi-mi pun picior peste picior, cu mâna sprijinită nonşalant pe genunchiul drept sau, poate, stâng, impecabil împantalonat în stofă scumpă şi cu dungă. În mâna stângă, cea necerşetoare, ţineam flegmatic, o ţigară, una scumpă, un Dun Hill, cred, cu dungă circulară aurie, fumându-se de una singură, acum! (După cum vezi, exagerez puţin, – pentru contrast; altminteri, preţul unei haine decurge din felul cum o porţi.) Tânărul era tot mai furios, strigându-mi, ca într-un poem al lui Bacovia, acest refren inept (al cărui ethos e unul protestant): „La muncă!”. (Avea, în rest, dreptate: nu eram încadrat în câmpul muncii.) Am vrut să-i replic în spaniola (mendicabunzilor dragi lui Cioran): Hombre que trabaja pierde tiempo precioso! [Mai trebuie tradus? Poate că da, anume: „Un om care lucrează pierde un timp preţios!”] Numai că nu ţineam să-l pun în inferioritate. Parcă citidu-mi gândul mansuet, s-a îmblânzit puţin şi el:
El: Şi cât îţi trebuie.
Eu: Un leu.
El (tot mai curios): De ce?
Eu (simplu ca bună ziua): Ca să plec mai departe…
Ceea ce am şi făcut îndată, – luând-o spre cele două companioane.
Ele (pe care distanţa le împiedicase să vadă scena în detaliu): Ţi-a dat ceva?
Eu (caragializând): Ei, aş! E cam ciufut!
Şi asta a fost tot.
Dar să continui printr-un epilog: deunăzi, după aproape 25 de ani, s-a instalat – în cinstea mea, pesemne?! –, la o aruncătură de băţ de locul unde „tinsesem dreapta în deşert”, la întretăierea a două bulevarde (unul din ele fiind acela al micului meu experiment), un ditamai posterul pe care scrie, negru pe alb, acest scurt ordin, principial şi cărpănos: NU DAŢI BANI CERŞETORILOR!
După care (cu literă pitică şi afectându-se dragostea sau, baremi, grija de aproapele): ÎN INTERSECŢIE.
(Fragmente din volumul Eșichier, Șerban Foarță în dialog cu Lia Faur, Editura Brumar, 2012)
Fotografii de la lansarea volumului, Arad iunie 2012.
Filmul are farmecul sau, iar scena in care sahul se joaca fara tabla este de o incarcatura ludica si erotica imposibil de trecut cu vederea. Meritul este insa al tau ca ai reusit sa construiesti atat de dibaci o paralela intre film si „Esichier”, ca intelegi tot, ca nu-ti scapa nimic, ca tot ce vibreaza intr-un film sau intr-o carte se loveste de peretii sufletului tau si propaga mai departe un ecou cu o subtila nota personala. Este o mare bucurie pentru mine „intalnirea” noastra.
Si eu ma bucur ca ne-am intalnit, draga Anda Docea! Si iti multumesc in mod public pentru film :). Mi-a fost de mare, mare, mare ajutor. Iar scena cu pricina este antologica. La fel si unele replici…
Dragă Ioana,
îţi mulţumesc din toată inima şi, înainte de a reveni, îţi transcriu mai jos, dacă-mi îngădui, un alt, în rime, vis al meu (din 17 iulie 2012):
Ea sta pe treptele de lemn
ale abruptei scări, – când eu,
văzând-o, i-am făcut un semn
că am văzut-o… Era greu
să fac cei şase-şapte paşi
care ne despărţeau şi lângă
ea să m-aşez, – căci nu în paşi
se măsura distanţa încă
de străbătut, de răzbătut,
după tereştrii-mi paşi dintâi…
Îi surâdeam, dar abătut;
în juru-i, înfloreau lămâi,
de floarea cărora nedemn
eram, căci mă aflam departe
de treapta scării lungi de lemn
pe care ea stătea, aparte
ca-ntr-un, de neatins, desemn…
Domnule Șerban Foarță, sunt copleșită! Nici in cel mai frumus vis al meu nu mi-as fi inchipuit ca voi primi in dar, de la DUMNEAVOASTRĂ!, un vis. Gata, am rămas fără cuvinte…
Dragă Ioana,
cu tot riscul de-a părea un hămesit (un hămesit de spaţii locative), m-aş bucura să-mi găzduieşti acest mic text în (d)esperanto, – căci, la
rigoare, limba natală (şi fatală) devine o cămşă, pentru Şerban, de Fo(a)rţă
P a p i l l o n n a g e
Mariposa
petaluda
papaotl
and so forth,
all three closed,
closed in a bottle,
in a bottle without throttle,
in a bottle without horse.
Closed by Don Ruys, señor
de Medina y de Posa,
qui écoute el ruiseñor
et admire la mariposa.
Petaluda
papaotl
mariposa
schmmeterling
all four closed,
closed in a bottle,
in a bottle without throttle,
closed by Mr. Maeterlinck
(in Französisch: materlenk),
Grand cordon de l’Ordre de
Léopold, – que Timour Lenk
ne provoque pas: „A nous deux!”
Mariposa
papaotl
farfallo…
In Orlamonde,
alle Menschen sind so trottel,
gagâteux [sic!] est tout le monde.
Erratum şi repunere (mai justă) în pagină a pasajului introductiv:
Dragă Ioana,
cu tot riscul de-a părea un hămesit (un hămesit de spaţii locative),
m-aş bucura să-mi găzduieşti acest mic text în (d)esperanto, – căci,
la rigoare, limba natală (şi fatală) devine o cămaşă, pentru Şerban,
de Fo(a)rţă
In locul raspunsului meu, am sa reproduc un mesaj pe care o prietena mi l-a lasat pe Facebook, dupa ce a citit prima poezie. Am aratat-o si lumii de acolo…
Alina Sorana Tarmu: Nu am destule like-uri pentru a exprima cat de mult imi plac scrierile lui Foarta 🙂
Foarte interesenta paralela, Ioana! Si filmul– sunt invidioasa pe recomandarea primita 😉
Cezara, ambele sunt interesante. Nu stiu daca lectura cartii ar trezi in mintea celui care a vazut filmul aceleasi asocieri pe care mi le-a provocat mie. Chiar mi-ar placea sa aflu.
Dragă Ioana,
le-aş atrage, respectuos, atenţia prietenelor tale că nu trebuie s-o uite, s-o omită pe coautoare, anume Lia Faur. Ea nu e doar o causa efficiens, adică una eficientă, „care face” (cum spun thomiştii, după Aristot) – ceea ce, coautor al cărţii, sunt şi eu; ea e, în plus, şi causa occasionalis, fără de care cartea nu ar fi existat. Motivul „Eşichieru”-ului e ea! Comment ne pas l’aimer?!
Pingback: A face curte, în fel și chip | Ioana Revnic