Așa cum se întâmplă ca în viața mea să intre oameni alături de care traversez experiențe enervant de asemănătoare între ele, de la o vreme în lecturile mele năvălesc nechemate niște personaje enervant de asemănătoare între ele: femei – inteligente – de felurite vârste care se mulțumesc cu mult-prea-puțin. Care transformă într-un blazon acceptarea necondiționată a unei existențe trăite la foc mic. Care se refugiază într-o lume mică, numai a lor, iar dintre granițele acestei lumi privesc cu o enervantă înțelepciune condescendentă foșgăiala mediocrilor din lumea mare.
Una dintre aceste femei, Ghighi Nestorescu, este o tânără profesoară de limba română (inventată de Dana Dumitriu). Ghighi este căsătorită cu un chirurg carierist, arogant, stăpânit de un instinct feroce al sucesului social. Cei doi au o fiică și opt ani de căsnicie în care consortul dominator a încercat zadarnic să-și recroiască aleasa după chipul și asemănarea lui. Femeia se eliberează din chingile acestui mariaj chinuit doar atunci când își face meseria, când își cumpără (ori când citește) cărți, când străbate – zilnic, în singurătate – drumul de la școală acasă. Ca nevastă, afișează o docilitate aparentă și pretinde că se supune formal bărbatului ei; ba chiar își creează niște argumente complicate ce îi motivează – onorabil – cumințenia: ,,Ce iese din spațiul ăla intim de existență în numele căruia pleci capul? Ei bine, iese ceva grandios, deși neprețuit pe cât ar merita: perpetuarea speciei proprii. Mă multiplic la infinit în generațiile viitoare, așa cum generațiile anterioare de femei supuse, calme, practice, pline de umor și de înțelepciune resemnată, disprețuindu-și cu rafinament sau dârz stăpânul, m-au creat pe mine, m-au perpetuat pe mine.”
Cam întristător fel de a gândi, al unei soții de nici treizeci de ani! Așa cum descurajante sunt și justificările propriei resemnări cronice: ,,Sunt, exist datorită înțelepciunii mele – cea a resemnării – și datorită vanității mele. Actele de bravură m-ar anula complet și atunci transform supunerea în viclenie. Îmi păstrez spațiul meu propriu de neliniște – aceasta este forța mea de rezistență – conservarea, nu gesturile largi, mărețe, tragice, de o inspirată stângăcie vitală; ci conservarea, stăpânirea de sine, modestă, uneori meschină, adesea urâtă.”
Așadar, ce are această femeie numai și numai al ei?
O viață (interioară) secretă trăită voluptos, dar pe apucate.
Meseria.
Cărțile.
Resemnarea.
Și singurătatea.
Eu una refuz să accept ideea că a te mulțumi cu mult-prea-puținul este ceva ce li se potrivește îndeosebi femeilor. La drept vorbind, am întâlnit (mai mult în viață, decât în cărți) mulți, poate enervant de mulți! bărbați cel puțin la fel de înduioșători precum Ghighi Nestorescu.
Recunosc că eu însămi am fost câteodată un fel de Ghighi, căci, cu toată aversiunea-mi viscerală față de orice formă de mediocritate, față de colcăiala banalității, față de lenea interioară, am ales de câteva ori (doar în amor – bată-l norocul de amor!) un ,,mult-prea-puțin” consolator, preferabil ,,mai-delocului”.
Și mă (sau vă) întreb: Acest fel de a trăi în registru minor nu-i sădit, cultivat și crescut în noi toate? Nu cumva ne prea pricepem fiecare să ducem la o jalnică desăvârșire ceea ce învățăm de mici (fiecare după propriile-i puteri :)): să fim prea supuse, prea așezate, prea tăcute?
Prea ușor de mulțumit cu mult-prea-puținul?
Daca acel bau-bau,”deloc”,n-ar fi asa de infricosator,am incerca si noi…. „un foc de artificii” !!!
Si eu m-am casatorit dupa o iubire „la prima vedere”.Nu cred sa am o astfel de a doua sansa in viata.
Daca iubirea ta e inca vie, iti doresc sa o pastrezi mult timp asa. Cat despre a doua, a treia, a nu stiu cata sansa, tot ce pot sa spun eu e o platitudine: viata e atat de plina de neprevazut, incat ne poate rasturna (sau vindeca) definitiv cele mai inradacinate prejudecati; si temerile ce par incurabile.
Draga Rodica, am sa reproduc aici un comentariu pe care o buna prietena, Aida – mama superba a unor gemene superbe – l-a lasat pe pagina de facebook, ca reactie la acest text: ‘Sa stii,Ioana,ca te poti dezobisnui repede de obisnuinta de a ramane intr-un compromis si o blazare care la un moment dat crezi ca iti sunt chiar benefice si vor da „rezultate” neasteptate in timp…vorbesc aici din proprie experienta…dar,vorba ta,am „riscat” plecand mai departe (nu stiam inca in ce directie)si mi-a fost dat sa „castig lozul cel mare”!am devenit o femeie fericita si implinita pe toate planurile!!!deci,merita sa cumperi un bilet la loto,pote fi neasteptat de castigator!!!:::)))’
🙂
Ți-am promis că voi protesta în scris față de povestioara ta, mă refeream atunci la ultimele 3-4 rânduri ..
Acum am recitit post-ul și mi-am închipuit o Ghighi în vârstă de 25 de ani, frumoasă, sofisticată, plimbându-se printre invitații de la un cocktail-party exclusiv .. Toate privirile sunt ațintite asupra ei, toată lumea e fascinată de aerul trist și superior, de frumusețea ei glacială .. Insoțitorul nu e un chirurg de mâna a doua, ci un intelectual rasat, dar trecut de prima tinerețe, un om de afaceri nemilos și impenetrabil, un diplomat galant, dar plicticos, un bancher adormit sau un parlamentar prea-plin-de-sine ..
Ghighi a fost o adolescentă rebelă, a trăit iubiri și lacrimi, a visat că „marea dragoste” i se va revela într-o zi – la metrou, pe o bancă în parc sau la cofetăria din colțul bulevardului – și spiritul pragmatic ( 🙂 ) în care sunt crescute fetele din generația ei i-a fost mereu străin .. Dar liceul, facultatea și primii ani după au zburat și Prince Charming își arăta fața doar miercurea, pe ecranele Orange movie, la vreun cinema din mall-urile bucureștene ..
Ghighi a mea a ales mult-prea-puținul unei căsnicii care se prezintă tristă și previzibilă .. Dar în cele câteva ore pe care le petrece la coafor, la spa sau la restaurant cu soțul său cel mereu preocupat de meserie, sau în timp ce face cumpărături cu prietenele ei la fel de tinere, realizate, frumoase și aparent triste, Ghighi realizează că nu ar fi fost fericită cu „marea dragoste” pe care ar fi întâlnit-o în facultate, la McDonald’s sau la un double-date stupid ..
Pentru că ea nu există.
Aventura incredibilă trăită în ultimul concediu, în Maldive, Bali sau Nisa – când s-a îndrăgostit pentru numai două săptămâni de propriul soț, nopțile lungi petrecute în aceeași cameră de hotel din capătul culoarului, doar iubirile fiind mereu diferite și mereu mai intense sau discuțiile prelungi cu admiratorul ei „secret”, cel mai bun prieten al familiei și bărbatul cu care nu va fi niciodată, și amandoi știu asta sau întâlnirile profesionale la care participă și ea, străduindu-se, sincer, să facă tot ce-i stă în putință pentru reușita consortului – toate acestea sunt mult peste dragostea adevărată, dar pe care o putea pierde în orice clipă.
Ghighi a mea este fericită în fiecare secundă, Ioana. Iar acel „Cum ar fi fost daca?” amar ce i se insinuează, uneori, seara târziu, este întotdeauna alungat de prea-plinul unei vieți confortabil de previzibile, în care senzaționalul pândește la colț; e numai în puterea ei să-l trăiască.
Protestul meu e față de mult-prea-puținul unei iubiri mediocre .. 🙂
Nu cred ca Ghighi a ta este fericita, Charlotte. Cred ca traieste – precum cealalta Ghighi – tot intr-o colivie: dar una mai spatioasa, mai luxoasa si mai bine ferecata. E tot o prizoniera – a unei iubiri mediocre, acoperite de poleiala unui compromis mai mult decat convenabil :).
Ioana, pentru Ghighi a mea nu există loz câștigător, oricâte bilete ar cumpăra ..
Și colivia îi conferă de fapt libertatea de a trăi mai plin, mai nebunesc și mai intens iubirile care, în câmp deschis și sub promisiunea veșniciei, fidelității și fericirii ar fi dezamăgit-o în final, dovedindu-se nimic mai mult decât reproduceri ale unui „el și ea” banal și apus odată cu romanele de dragoste din adolescență.
🙂
Charlotte, eu aștept deznodământul poveștii tale – poate o (altă) istorioară, poate mai multe (po)vești despre Ghighi ;)…