Nu sunt deloc talentată la sport. Elevă fiind, niciodată nu am reușit să arunc mingea de oină la mai mult de un metru distanță; ștacheta de la săritura în înălțime cu pășire o încălecam – precum o vrăjitoare coada de mătură, în loc să sar peste ea; iar la volei executam servele cu atâta măiestrie, încât mingile ce ar fi trebuit să ajungă măcar în fileu, dacă nu dincolo de el, mi se întorceau invariabil în plină figură.
La liceu, mă înspăimânta de moarte lada de gimnastică. Avea forma unui paralelipiped cu baza mare mai lungă decât baza mică; era înaltă, de îmi ajungea până la bărbie. Săritura la ladă era un supliciu. Ca să o execuți, îți trebuia un curaj supraomenesc. Un elan serios. O rostogolire înainte pe capacul lăzii așezate longitudinal, iar după această tumbă – o aterizare în poziție de drepți, la capătul celălalt al aparatului. Mai toți colegii mei reușeau să facă toată această nefirească înlănțuire de mișcări nu doar cu o dexteritate de acrobați, ci și cu eleganță.
Săriturile mele arătau astfel: îmi luam avânt; alergam legănat înspre ladă; atingeam trambulina din fața ei; apoi…aterizam. Tot pe trambulină. Înaintea monstrului din cutii de lemn puse unele peste altele îmi înghețau mai întâi picioarele; apoi mâinile cu care ar fi urmat să mă apuc de marginile lăzii, ca să mă salt; îmi înțepenea gâtul – ceea ce făcea imposibilă tentativa de a-mi așeza creștetul pe capacul lăzii, ca să mă dau peste cap; voința îmi era paralizată. Iar asta se petrecea sub privirile amuzate, condescendente, compătimitoare sau enervate ale profesoarei și ale colegilor. Oră de oră reulam încercările de a ajunge la capătul lăzii prin rostogolire pe ladă (nu prin ocolirea acesteia!; ocolirea îmi reușea întotdeauna perfect.). Mereu, mereu, mereu – cu același rezultat. Ceea ce pentru un om obsedat de performanță cum sunt eu era o culme a neputinței. Un dezastru!
Într-o zi oarecare, după ore, în drumul meu obișnuit spre internat, trecând pe lângă sala de sport am băgat de seamă că aceasta rămăsese deschisă. Nu știu ce m-a făcut să mă abat pe la locul în care, odată intrată, mă transformam instantaneu dintr-o Ioana D’Arc a Liceului Pedagogic, în paiața neajutorată a clasei. În vestiare nu era nimeni. În sală – trona lada de gimnastică. Sfidătoare. Uriașă. O priveam ca pe o dihanie pe care aș fi dat-o de toți pereții, dacă aș fi fost înzestrată cu forță herculeană.
Mi-am lăsat ghiozdanul pe podea. Nici măcar nu mi-am scos sacoul pe care îl purtam ori de câte ori îmbrăcam, la fel ca în ziua aceea, fusta mea scurtă, în carouri. Am târât trambulina de lângă perete, până înaintea lăzii. Am clădit câteva saltele de o parte și de alta a namilei. M-am descălțat de pantofii roșii cu toc. M-am așezat dincolo de linia de la care, înainte de orice săritură, îmi începeam alergarea și… Și nici nu știu cum, taman atunci, pentru prima și ultima oară în viața mea de elevă deloc talentată la sport, am reușit să fac o săritură fără cusur.
În cei cinci ani de liceu săritura aceasta a fost, pentru mine, succesul succeselor, pe lângă care performanța de a fi ajuns, oarecând, șefă de promoție îmi pare și azi apă de ploaie. A fost secunda mea de glorie supremă. O izbândă fără martori.
Mi-am sărbătorit victoria bând pentru prima oară în viața mea o… bere. Singură, în parc, pe o bancă.
Printr-o stranie coincidență, de atunci și până în zilele noastre absolut toate reușitele mele egale ca intensitate a trăirii cu momentul unic al săriturii izbutite la lada de gimnastică le-am celebrat tot de una singură.
Fără să am, chiar de fiecare dată, un parc, sau o bancă, sau nenorocita aceea de bere la îndemână.
Eu simt nevoia sa impart. Dupa cateva clipe in care tac si ma bucur de micile mele victorii undeva inauntrul, simt nevoia sa ma deschid. Dar nu oricui. Si nu oricum. Nu ca pe o lauda de sime. Sau poate si asa, desi asta trece in plan secundar. Ci ca atunci cand imparti cu cineva, jumate-jumate. Ca sa-i faci o bucurie, stiind ca se va bucura de bucuria ta. Caci si asta e mare lucru. Putini sunt cei de langa noi care chiar se pot bucura, fara sa ne invidieze.
Despre performanta performantelor, nu stiu ce sa zic. Cred ca n-am trait asa ceva 🙂
Vreau sa fac lucrurile cat de bine pot eu. Asta e premisa de la care plec. Apoi pe parcurs, depinde, caci intervin intotdeauna si alte variabile. Nu-mi pot masura performanta individual, caci ea este legata de altii – presupun datorita structurii mele de personalitate. Logica ar cam fi : reusita altora o resimt a fi si personala, caci am contribuit si eu cu o caramaida acolo si ma refer la copiii cu care lucrez 🙂
Daca ar fi sa privesc performanta strict ca pe o realizare personala nelegata de nimeni altcineva, chiar trebuie sa ma gandesc, poate, poate gasesc ceva. Si uite asa, mi-ai dat tu mie de lucru un exercitiu introspectiv 🙂
Nimic nu mi se pare mai frumos decât să împarți cu cineva o bucurie și/ sau o mâncare bună. Dar nici împlinirile savurate de unul singur nu-s de lepădat – decretez eu, egoista notorie :).
Dar tu nu trebuie să te faci ca mine! 🙂
Atat am scormonit pana am gasit si eu un pui de performanta. Fiind pui se intelge ca nu e ceva notabil, insa fiind al meu … 🙂
Sunt un antitalent la sport. Si nici nu-mi place daca e sa fiu onesta. Intre a alerga pe o pista si a sta intr-un sezlong si a citi, aleg ultima varianta, eventual cu variatiuni gen plimbari, etc.
Dar am reusit sa fac aproape doi ani de pilates si inca o jumatate de an de arte martiale 😛
Pilatesul ca pilatesul, asta chiar mi-a placut si m-am simtit foarte bine. Cu artele martiale, iti dai seama, a fost ceva gen desene animate. Dar m-am incrancenat sa execut corect tot ce-mi arata instructorul, am si reusit in mare parte, dar mi-a fost clar ca nu mi se potriveste si am renuntat. Mi-a facut insa bine anturajul si oamenii de acolo, starea ce-o aveam cand plecam de la sala e incomparabila cu orice altceva. Bineinteles ca nici in zi de azi nu mi-e clar cu croseul, desi antrenorul ne explica noua fetelor, ca e un gest oarecum asemanator invartirii mamaligii in ceaun 🙂
Probabil ca intr-o zi ma voi intoarce la pilates. Si intre doua zgairi la oameni, doua frunze si doi pomi, ma voi eforta sa fac corect ce-i de facut, caci cine stie, poate intr-o zi puiul de performanta va creste marisor 🙂
P.S. Nu esti egoista. Stiu eu asta.:)
Când te reapuci de pilates, mă apuc și eu de făcut mișcare. Promit! Așa că, dă-mi de știre.
Te felicit pentru tentativa de a practica artele marțiale. Eu nu aș fi fost în stare de așa ceva. M-am amuzat imaginându-mi asemănarea dintre croșeu și învârtitul în ceaun.
Hai să-ți spun ceva, să te amuz: eu am făcut dansuri populare, îți dai seama? Jucam câte o ,,muiereasscă” (dans pe care îl făceau socăcițele, la nunți), de se scuturau podelele.
🙂
E un zambet pentru ” muiereasca ” aceea ce habar n-am cum se danseaza, dar imaginea ce mi-a iesit e tare draguta.
🙂
😉
Parca ma vad pe mine. Eleva super silitoare, dar care a reusit „performanta” de a nu invata sa inoate, dupa ce a urmat un curs obligatoriu cu clasa… Asta e, nu poti fi bun la toate. 🙂
Nu pomeni de înot – învârți cuțitul în rană. Ar trebui să mergem împreună la un curs de înot.
Ioana, scrii atat de bine incat evident, aceasta este performata ta maxima, pe care o imparti mereu cu noi, cei ce te citim cu deosebita placere si reala admiratie pentru eleganta si usurinta cu care asezi gandurile in cuvinte.
Prin firea mea sunt o zglobie iar sportul a fost o defulare fericita a energiei stocate cu greu in orele de maxima concentrare. Si totusi, lada descrisa de tine era si cosmarul meu in zilele cand ora de educatie fizica se reducea la acest supliciu obligatoriu. Nici pana azi nu am reusit sa inteleg cu ce ne putea ajuta pe noi, copiii de atunci, o saritura cu rostogolire pe lada aceea hidoasa cand gimnastica era pentru mine doar spectacolul superb oferit de Nadia Comaneci & comp. Pe cat de reprobabila imi era acea lada pe atat de incantata eram de atletismul practicat in acelasi program orar unde performantele mele erau de neintrecut. Ca sa vezi cat de usor ne este cand suntem buni la ceva 🙂
Ioana, iti doresc ca tot ce vei dobandi ca performanta unica pentru tine sa ai cui povesti si sa ai cu cine impartasi bucuria unei asemenea reusite!
Dragă Moi, întâi de toate adaug că orele de sport, după părerea mea, sunt la fel de importante precum acelea de română, de matematică sau de limbi străine sau precum oricare altele pe care părinții și profesorii le califică drept ,,cele mai”. Am urmărit, de-a lungul anilor, copii care practică un sport și copii care nu fac acest lucru. Este incredibil cât de încrezători în ei înșiși sunt cei care fac sau au făcut sport. Iar acesta e un câștig maxim, pe lângă toate celelate beneficii mult trâmbițate ale sportului.
Îți mulțumesc pentru urarea din finalul mesajului tău, și eu mi-am dorit același lucru (chiar dacă îmi vine greu să recunosc asta), poate că răspunsul la această dorință secretă a mea este faptul că am căpătat acest blog.
Mai rămâne să îmi (re)capăt abilitatea de a împărtăși altora bucurii sau, de ce nu, exaltări. Uneori, la fel de indecentă precum văicăreala mi se pare și exhibarea exuberanței. Eh, asta e: puterea obișnuinței!
Ioana, ai dreptate referitor la importanta orei de educatie fizica in scoala. Si, da, sportul face din copii timizi si timorati niste oameni increzatori in ei si in performantele lor. Am crezut mereu ca un sportiv adevarat si performant este un om de caracter, uneori mai mult decat un erudit introvertit plin de ifose.
Și mulți erudiți de caracter au talente sportive.
Nu ma indoiesc, imi dai un exemplu? 🙂
Acum, repede, îmi vin în minte niște scriitori pasionați de sport (fără să sțiu dacă au fost și buni…practicieni): Radu Cosașu a fost redactor la o revistă sportivă; Fănuș Neagu a fost mare iubitor de fotbal. Daniel Cristea-Enache joacă șah și tenis de masă și îi bate pe toți la tenis.
P.S. O preferință din categoria jurnaliști: musai să o amintesc pe Melania Medeleanu, care a jucat șah de mică. Am avut norocul să stau de vorbă cu ea de câteva ori și pot să spun fără să greșesc că e o ființă aleasă. E o persoană de o rară omenie.
Ioana, multumesc pentru exemple. Melania Medelanu este o jurnalista pe care o admir mult.
Toti avem o astfel de performanta a performantelor care, in ochii altora, pare un nimic si pentru care riscam sa devenim ridicoli( teama de ridicol
m-a facut si pe mine ca nici macar sa nu incerc a sari lada-bau-bau).
La scoala, „performanta performantelor” personala a fost singurul 10 la pedagogie( convertit apoi in cea mai mare nota la psiho-peda de la bac). In plan familial, radeam de mama care spunea ca cea mai mare realizare a ei sunt copiii, considerand ca era firesc sa creada asa, avand o pregatire profesionala medie si o slujba oarecare. Mi-as fi retras vorbele cand mi-am tinut in brate primul copil, moment in care toate diplomele si realizarile profesionale mi-au parut nimicuri. Fiecare suntem indreptatite sa credem ca nimeni n-a fost capabil de acest record si fiecare avem dreptate!
In alta ordine de idei, nu e rau, uneori, sa fii egoist si sa traiesti in intimidate succesul, dar unele bucurii nu sunt depline decat daca sunt impartasite.
A, sunt printre puținii care înțeleg cât de importantă era o notă de 10 dată de profesorul nostru de Pedagogie și Psihologie. Echivala cu un premiu Oscar, pentru liceeni.
Despre împărtășirea bucuriilor nu am să mai scriu multe – am zis destule în altă parte.
doamna profesoara :)!!! tin si acum minte cum ne povesteati de orele dvs. de sport…
Îmi dau bine seama că asemenea povești erau mai interesante decât lecțiile :).
Pingback: Urările îşi găsesc destinatarul pe care-l merită | Ioana Revnic