În dimineața  aceea, din altă Săptămână Luminată, am hotărât să pornesc de una singură pe jos, spre Sihăstria Putnei. Un lăcaș despre care nu știam nimic altceva decât că  se află aproape de mănăstirea lui Ștefan cel Mare. Patru kilometri, printr-o pustietate blândă, atentă doar la locurile pe care atunci le vedeam întâia oară.
De o parte și de alta – verdele întunecat al brazilor.  Câte un măr în floare, rătăcit printre brazi. Mijește verdele ierbii tinere care îmbracă munții. Iarbă înstelată de păpădii. Aici, la Putna, păpădiile cresc ca nicăieri în altă parte. În șanțurile de pe marginile ulițelor; de jur împrejurul bisericii vechi din sat; pe mormintele cu cruci mărunte din curtea bisericii; pe lângă fiecare casă; în cimitirul din preajma Mănăstirii Putna; chiar și printre pietrele de pe drumeagul surpat, pe care îl străbat în tăcere.
Un rai cu păpădii e și livada Sihăstriei. În marginea livezii, o mogâldeață neagră grădinărește închircită. Smulge buruienile de pe un limb de pământ proaspăt; îngenunchează și îl mângâie multă vreme: când cu podul palmelor, când cu dosul palmelor. Apoi se așază pe o bancă de la căpătâiul fâșiei lungi cât un bărbat culcat printre flori. Încremenește în nemișcare cu bărbia în piept, cu mâinile împreunate în poala sutanei.
– Cine e? îl întreb pe un alt călugăr care lucrează în curtea mănăstirii.
– ÃŽnalt PreasfinÈ›itul Pimen, episcopul nostru… Are optzeci È™i doi de ani.
– A adormit?! șoptesc îndreptându-mă spre gardul livezii, ca să îl văd mai bine.
– ÃŽÈ™i priveÈ™te mormântul. L-a făcut singur. Unii spun că l-ar fi săpat cu mâinile goale…
Nu mai îndrăznesc să mă apropii.
În Săptămâna Luminată, într-o livadă în care zumzăie viața odată cu fiecare nouă primăvară, în raiul lui cu păpădii, un călugăr cândva tânăr își privește smerit mormântul reavăn.
Sursa foto: www.sihastriaputnei.ro
Draga Ioana, am privit uimita de Pasti intr-un sat uitat de lume cum batranii isi pregatesc mai nou crucile de pe morminte…pe acestea sunt scrise deja anul nasterii si liniuta, mai ramane doar de completat; unele gropi sunt chiar pregatite langa partenerul de viata care a raposat demult. Parca exista deja o legatura intre ei si pamantul care ii va inghiti…m-a marcat mult si nu imi pot inchipui cum e sa te gandesti si cum sa iti pregatesti trecerea in nefiinta…
Casa parintilor mei e peste drum de cimitir. In studentie, obisnuiam sa invat acolo, pentru ca era liniste. Dar oricata impacare mi-ar inspira un asemenea loc, oricat de obisnuita as fi cu vederea lui, nici eu nu imi pot imagina ce simte cineva atunci cand isi contempla mormantul. Daramite cand si-l sapa cu propriile maini.
Felicitari Ioana! Este minunat ce faci tu!
Mulțumesc, Delia!
Poate parea oarecum ciudat, dar pentru mine, linistea pe care o aflu in cimitir este o liniste care nu inspaimanta ci dimpotriva, linisteste. Este ca o plimbare printr-un parc, unde rondourile de flori ascund odihna celor ce nu-si mai plimba pasii grabiti, indemnadu-ne si pe noi sa purcedem mai atent la propriul drum.
Cu siguranta ca fiecare manastire este un colt de rai, unde este atat de bine sa poposim din cand in cand, spre linistea noastra si spre aflarea adevarului din sufletul nostru.
Da, Moi, exista o seninatate pe care, paradoxal, ti-o poate insufla un cimitir. Cat despre Putna, spun ca e acolo un duh al locului ce te ia in stapanire, insinuant, odata ce te afli in preajma manastirilor.
Unde se gaseste si se simte multa rugaciune si cugetare duhovniceasca…..vii mereu „imbratisat” de o pace si binestare interioara care nu o ai mai simtit-o inainte.Bineinteles,cel mai important e ca noi mirenii cand ne ducem in zone cu puternica vietuire spiritula(manastiri) trb. sa fim si constienti de comportamentul care e esential sa-l avem in aceste locuri,ca numai asa vom putea intr-adevar simti beneficiul si scopul acestor binecuvantate locuri
„Duhul” locului despre care ii vorbeam si lui Moi se cuibareste acolo unde gaseste o inima gata sa-l primeasca. Multumesc pentru vizita, Cristian, si pentru mesaj.