După atâta vreme, te-am visat.
Nu ştiu din ce cotloane ale minţii mele te-ai ivit, strigoiule!
Ne-aflam amândoi în grădina casei tale. Pe banca noastră, pe care am stat când ne-am văzut ultima oară.
Aveai doi copii: un băiat ajuns la vârsta adolescenței și o copilă blondă de vreo patru ani, care-şi făceau de lucru prin preajmă. Le spuneai Ştefan şi Ileana. Aşa cum îi chemai cândva la tine – cu toată-mpotrivirea mea – pe pruncii noştri nenăscuţi.
Răsfoiam împreună un caiet pe care fiica ta din vis îl umpluse cu puncte, liniuțe și litere, ca la școală în clasa întâi. Nu-mi spuneai nimic. Privirile noastre se-ntâlneau doar acolo, pe foaia acoperită de scrisul acela de şcolăriţă neîndemânatică.
Stăteam în stânga ta. Din când în când, îți atingeam brațul – cu umărul.
Apoi ne-am apropiat obrajii. Îți simțeam obrazul aspru arzând, îți respiram respirația, tâmpla ta stângă zvâcnea sub tâmpla mea… Am închis ochii. Am stat aşa – un timp.
Era atâta tandrețe, atâta duioșie și atâta disperare în dăruirea noastră mută.
Savuram fiecare clipă în care erai – astfel – al meu, cu voluptatea cu care un condamnat la moarte soarbe, pe îndelete, din ultima țigară.
M-am trezit cu spaima că nu am să te mai văd niciodată.
M-am temut că nici în vis n-am știut să te fac să pricepi întru totul cum te-am iubit.
Te-am iubit mai presus de orice înțelegere omenească.
Mai presus de-nțelegerea mea.
Te-am iubit trăindu-mi de dinainte deznădejdea că n-ai să fii în veci al meu și disperarea că în fiecare zi te pierd, puțin câte puțin.
Dumnezeu s-a cam jucat cu mine când m-a făcut să mă cred printre cei aleși să li se înfăptuiască toate vrerile.
A aruncat cândva asupra mea un fascicul de lumina (dragostea ta) și m-a-ndemnat să-mi joc iubirea pentru tine ca pe-o reprezentație cu un singur actor pe care toţi cei din jur – spectatori prozaici – îl urmăresc cu gura căscata…
Aș fi vrut să fii lângă mine – când m-am smuls din vis.
Aş fi vrut să mă ţii în braţe.
Să-mi spui la nesfârșit că ceea ce am trăit cândva n-a fost o simplă părere.
Aș fi vrut să mă fi ținut în brațe până la sfârșitul lumii.
Aș fi vrut să trecem prin viață asta îmbrățișați, fiindu-ne unul altuia scut.
N-ar mai fi putut să ne rănească nimic.
Nimic.