Ar fi fost mai bine pentru tine să nu te fi iubit într-atât, încât să îmi doresc ca Tu să-mi fi fost și iubit, şi-aliat, și prieten, și părinte, şi duhovnic. Nimeni nu poate să poarte atâția oameni într-o singură ființă.
Mai câștigată ar fi fost dragostea noastră de nu te-aș fi iubit în felul meu acaparator: cu fiece desprindere de tine înduram stoică un infarct afectiv. O parte din țesutul de trăiri care mă țineau vie se ducea dracului. Iar eu continuam să trăiesc bine mersi, cu toată abrutizarea mea sufletească aflată într-o glorioasă expansiune. (Uneori, în zile senine şi fericite când mă las strânsă în brațe – consolator – de altcineva, se-ntâmplă să sucomb încă puţin, încă puţin. Altcineva poate să fie Masculul Alfa sau toți ceilalţi bărbați de pe planetă. Efectul de împietrire interioară e același. Te-am iubit într-atât, încât aș fi dat orice ca, din clipa în care ne-am îmbrățișat întâia oară, să nu ne mai desprindem în veci unul de altul.)
Pentru tine și pentru mine ar fi fost mai odihnitor dacă te-aș fi iubit cu mai multă seninătate și nu cu atâta dramatism. Aș fi știut să te fac să împarți numai și numai la doi – la noi! – tot ce risipeai fiecui.
Ar fi fost mai bine să ne fi iubit o vreme – până la epuizare! – îndeaproape şi nu de la două capete de lume. Mai bine ar fi fost de ne-ar fi sleit sufleteşte prea-multul, nu jinduirea îndelungată a unuia după celălalt.
Mai bine pentru tine ar fi fost să nu te fi iubit ca o vestală de circumstanţă, slujitoare a propriilor fantasme îndrăgostite. Mai bine te-aș fi iubit ca o târfă: cu-o voluptate neprihănită, dusă până la paroxism.
De te-aș fi iubit ca o copilă – am fi fost mai senini.
De te-aș fi iubit numai și numai ca pe copilul meu, aş fi rămas lângă tine, să te veghez până la sfârşit. Ar fi fost rentabil – pentru amandoi.
Dar eu nu am știut să te iubesc altfel decât cum te-am iubit.
Păgubos. Obositor. Ilogic. Absurd. Suprasolicitant. Agasant. Nebunesc. Infantil. Egoist. Resemnat.
Pe de-a-ntregul.
Un desen de Adora Petca
Eu i-am iubit pe de-a intregul pe toti, pe fiecare din cei ce mi-au fost alaturi un timp oarecare. Doar ca pe de-a intregul asta a cunoscut metamorfozari, prefaceri si reasezari. Si de fiecare data cand mi se intampla sa ma indragostesc si apoi sa ajung sa iubesc, sunt eu si totusi sunt altfel.
Ceva ma face sa cred ca stii despre capacana anesteziei emotionale sau a impietririi – cum ai numit-o tu. Nu ca n-as fi experimentat-o si pe asta. Dar ma prefer in varianta vie cu tot ce implica viul asta.
Interesant desenul. Are un ceva familiar, chiar daca azi, acum desenul meu e pastelat, in verde si albastru, verde si mov, cu picuri de alb.
Leacul anestezierii emoţionale e imaginaţia (pusă la lucru) şi autosugestia (de moment). Sau o îndrăgosteală nou-nouţă (care e tot o formă de autosugestie şi/ sau un avânt al imaginaţiei).
*
Nu ştiu dacă acceptarea celuilalt, oricine-ar fi, oricum ar fi el; înţelegerea lui; devotamentul faţă de un om care îţi stă alături înseamnă a iubi pe de-a-ntregul. Dar ştiu că (în cazul meu, cel puţin) există un anume fel de a iubi …,,de unică folosinţă”, irepetabil.
Asta nu-i o tragedie; e DOAR o stare de lucruri.
Doamne cat de frumos ai scris.
Si cat adevar in randurile tale.
Si cata durere…
Dragă Ioana O, bine-ai venit pe-aici! Îţi doresc zile senine şi liniştite. Nu te lăsa descurajată de nimic (am tras cu ochiul la alte comentarii de-ale tale, din alte părţi); şi – mai ales! MAI ALES! – ai grijă de tine. Aminteşte-ţi de tine şi de faptul că tu eşti cea mai importantă persoană din viaţa ta!
Cu prietenie,
Ioana R
Citesc, recitesc si iar citesc. Mi-a placut mult textul, profund si emotionant.M-am regasit in fiecare cuvant. Felicitari!
Să mă bucure sau să mă întristeze mărturisirea că te-ai regăsit în ceea ce am scris acum? Pentru un autor de texte, spusele tale sunt măgulitoare şi, implicit, îmbucurătoare. Ca femeie, mai mult mă bucur decât mă întristez, aflând că ai trăit ceva intens (şi răvăşitor).
of, Ioana….
si eu cred ca si tine… nu numai cred, dar stiu ca e adevarat fiecare cuvant pe care l-ai scris…
Citind însemnarea asta, cineva m-a întrebat dacă ,,adrisantul” e real sau e doar o invenţie a mea. Dacă tu spui, misterioasă R, că e adevărat ce-am scris aici, atunci mai că-mi vine-a crede că destinatarul (generic al) unei asemenea epistole chiar există.
Aproape perfect!
Eugen, când vine vorba de mine, te rog să vorbeşti în termeni precum: ,,mai mult ca perfect”, ,,foarte excelent” ş.c.l.
Vreau absolutizare, nu aproximare! 🙂
Bine-ai revenit!
Gânduri frumoase!
”Traim din amintiri, hibernam in vizuina
Unei frumoase intamplari, care se-ndeparteaza.
Intre vinovatie si – asteptare.
Cam acesta e cadrul. Nu se poate schimba nimic.
Asteptam cu mana streasina la inima.
Si ce rar se vede ceva in zare.
Dar trebuie sa ne pastram calmul.
„Nu se lipeste mancarea de mine” – zici
Uita-asa nimic n-are gust, cand suntem despartiti.
Sanul tau ma doare.
Cum taie laptele foamea, brusc,
Asa trezesti in mine speranta.”
Mă bucur că şi aceia care se îndeletnicesc cu un mod special de a comunica îl citesc pe Marin Sorescu.
Poezia e foarte frumoasă.
MULŢUMESC!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!