fbpx
„Nu-i așa că iubirea înfrânge răul? (Ana, 7 ani)“

Un an de Marea Dragoste. Un dar: o nouă carte

de

 

În aprilie se împlinește un an de când am început să scriu pentru Marea Dragoste. Despre motivele ce m-au determinat să particip la concursul de bloguri organizat de Alice (cu toate că eu nu avusesem niciodată un blog!) am vorbit în primul meu text. Ceea ce nu am mărturisit până acum este faptul că scrisul în văzul lumii mi s-a părut – de la bun început – o aruncare în gol, fără coardă sau plasă de siguranță. Iar NU vanitatea iscată de gândul că mă aflu într-o postură relativ vizibilă mi-a însoțit publicarea fiecărui text. Ci spaima de platitudini stilistice; teama de supraexpunere.

Scrisul pe blog nu a provocat, în existența mea, întâmplări spectaculoase. (E drept că în ultima vreme vecinul de vizavi – înnebunit, la cei patruzeci și ceva de anișori, după jocurile pe calculator- mă scrutează cu mai mult interes; ori că stomatologul meu holtei mi-a făcut pe nepusă masă mai multe programări la cabinet, nemulțumit, poate, de zâmbetu-mi galben pe care îl pândește în fotografiile de pe blog).

DAR:

Scrisul pe blog mi-a conferit autoritate asupra funcționarilor publici pe care, la cel mai mic semn de incompetență, îi ameninț că am să-i dau în vileag aici (iar aceștia devin – ca prin minune – eficienți și amabili). Mi-a dăruit mult visata tihnă familială: de când am povestit întâmplarea despre părinții mei (prea) îngrijorați că nu mă mărit, aceștia nu mai îndrăznesc să mă supere cu ceva, ca nu cumva să îi pârăsc lumii. Datorită acestui blog, în viața mea au apărut câteva prezențe luminoase și constante: Lotusull, Moi, Marilena, Cezara, Emily și, firește, Alice – pe care am întâlnit-o alături de Ilona și de Victor.

Scrisul pe blog mi-a eliberat …scrisul, exersat cu predilecție în conceperea unor texte mai riguroase; m-a învățat să construiesc. E o bucată de libertate, pe care o halesc – cu forța, dacă trebuie! – ori de câte ori mă paște gândul să renunț, în viața reală, la deprinderea împărtășirii, a comunicării cu ceilalți.

*

Fiind un moment aniversar, am hotărât să împărtășesc cu voi ceva.

Încă de dinainte de a apărea primea mea carte, am lucrat la un volum de convorbiri cu Alex. Ștefănescu. Alex. Ștefănescu este critic literar, prozator, dramaturg și …poet clandestin. Timp de cinci decenii, a scris despre mii de autori. I-a portretizat, le-a analizat opera, le-a povestit viața. Dar a vorbit prea puțin despre sine: despre copilărie, despre anii formării sale, despre motivele care l-au făcut să se dedice criticii și istoriei literare; despre pasiuni cotidiene; despre prieteni sau adversari literari; despre dragoste și despre moarte; despre familia sa; despre atâtea altele!

Au fost momente în care am crezut că acest volum de convorbiri nu se va ivi niciodată pe lume. M-am înșelat. Cartea – în care Alex. Ștefănescu spune adevărul, tot adevărul și numai adevărul – există! Deocamdată, e doar un manuscris.

În acest aprilie aniversar, vă dăruiesc ÎN EXCLUSIVITATE vouă, cititorilor blogului meu, un fragment emoționant dintr-un viitor best-seller.

 

*

– Un alt episod din studenţie despre care ai vorbit rar și evaziv este povestea de dragoste cu soţia ta, cu care eşti căsătorit de 43 de ani. Te-ai căsătorit de foarte tânăr. Ce v-a adus şi ce v-a ţinut împreună?

 

–  Când m-am hotărât să-i cer mâna, nu ştiam nimic despre ea. Putea fi şi o criminală în serie. Dar… am avut noroc. M-am jucat cu viaţa şi am făcut, din întâmplare, o alegere bună.

Eram amândoi studenţi la Litere  (se numea pe atunci, cred că ţi-am mai spus, Facultatea de Limba şi Literatura Română). În anul nostru, al celor care urma să absolvim facultatea în 1970, numărul fetelor îl copleşea pe cel al băieţilor, scorul fiind, dacă mi-aduc bine aminte, de 165 la 10. Noi, băieţii, aveam parte de răsfăţul fetelor, dar… nu cine ştie ce, întrucât cele mai multe dintre ele ne priveau ca pe nişte copii şi se simţeau atrase de bărbaţi mai în vârstă.

În 1968, la un curs de literatură universală, eu şi prietenul meu George Arion, în loc să o ascultăm pe profesoară, încercam să stabilim un clasament al celor mai frumoase fete din anul nostru. Profesoara era mulţumită văzând că din când în când ne notăm câte ceva, dar ceea ce ne notam era numele fiecărei colege urmat de o notă dată de mine şi una dată de George. Domniţa Andreiovici a ieşit pe locul I. Practic, am organizat un concurs de miss, iar eu şi George eram juriul. Pot spune, deci, că mi-am ales viitoarea soţie printr-un concurs de miss!

Când am văzut rezultatul, i-am spus lui George Arion: am să mă căsătoresc cu ea. Iar George a pufnit, enervat: poftim, iar mi-ai luat-o înainte!

Culmea este că am hotărât cu toată seriozitatea să mă căsătoresc cu Domniţa, dar ei nu i-am spus nimic de intenţia mea. Nu m-am plimbat cu ea, nu i-am scris versuri, nu am invitat-o la un film, nu am cooptat-o în grupul de băieţi şi fete cu care plecam în excursii la munte. O priveam câteodată atent şi ea răspundea privirii mele într-un fel despre care credeam că reprezintă o înţelegere fără cuvinte. Era ameţitor de frumoasă (semăna cu o actriţă la modă atunci, Claudia Cardinale, dar respira mai multă demnitate decât ea) şi avea, în replici,o ironie elegantă. Am schiţat, uneori, cu câştigătoarea concursului secret de miss, câte un duel de ironii, dar niciodată nu i-am spus cât de mult mă atrage. Credeam că… este de la sine înţeles că ne vom căsători, că ea ştie asta şi consimte. Odată, am rugat-o confidenţial pe o prietenă a ei, Irina, să-mi procure un obiect de-al Domniţei, pe care să-l pot adora. Irina a aşteptat până în momentul când Domniţa şi-a cumpărat o cureluşă nouă la ceas şi a aruncat-o pe cea veche într-un coş de gunoi. De acolo complicea mea a recuperat-o şi mi-a dat-o mie pe ascuns, astfel încât am avut multă vreme un fetiş cu care dormeam noaptea sub pernă.

Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri şi, în primăvara lui 1970, cînd mai aveam două-trei luni până la terminarea facultăţii, am văzut-o într-o bună zi (într-o proastă zi) pe Domniţa cu o verighetă la mână. O verighetă! Eram consternat, alarmat, indignat. Ce înseamnă asta? Se mărită?! Nu ştie că urmează să se mărite cu mine?

Nu, nu ştia. Şi nici nu avea de unde să ştie pentru că George Arion nu se ostenise să-i vorbească despre hotărârea mea. Domniţa face parte dintr-o familie din vechea protipendadă a Ploieştiului (persecutată, bineînţeles, de comunişti) şi, conform unei vechi tradiţii, această familie îi desemnase un posibil soţ, în lumea din care făcea parte. Era vorba de fiul unor prieteni care, fiindu-i prezentat Domniţei, se şi îndrăgostise de ea, după câteva întâlniri. Domniţa – nu, dar acceptase un inel de logodnă sub presiunea celor din jur.

Am răsuflat oarecum uşurat – doar se logodise, nu se căsătorise –, dar, speriat de eventualitatea că o pierd, m-am pus în mişcare (ce înseamnă concurenţa!).

L-am trimis imediat ca mesager pe George la Domniţa, ca să-i propună o întâlnire cu mine. Dar George, fără ştirea mea, a invitat-o pe Domniţa la un spectacol de operă (probabil ca să-i vorbească despre mine în pauză!). În altă zi a invitat-o şi la o plimbare prin Herăstrău (probabil ca să-i facă, acompaniat de ciripitul păsărilor, apologia mea!). Acolo, în parc, s-a întâmplat şi ceva comic (am aflat ulterior) şi anume, găsind în iarbă o bucată de lemn, George şi-a luat avânt ca un fotbalist şi i-a dat un şut puternic sperând să o înalţe până la cer şi să-i câştige astfel admiraţia Domniţei. Din nefericire, însă, pentru el, bucata de lemn a mers razant cu pământul și s-a oprit drept în glezna Domniței. Ca urmare ea a scos un strigăt de durere (pe care parcă-parcă l-am auzit şi eu din căminul studenţesc în care mă aflam). Iar el… iar el a simțit atunci, probabil, „că pe cap îi cade cerul”.

După mai multe zile de aşteptare zadarnică, l-am somat pe George să fixeze întâlnirea mea cu Domniţa şi el s-a conformat. Mai mult decât atât, în seara stabilită m-a condus la locul întâlnirii şi, cu o generozitate de personaj romantic care se sacrifică pentru fericirea prietenului, ne-a făcut cadou, mie şi Domniţei, înainte de a ne lăsa singuri, un pachet cu biscuiţi „Albatros”. „O să aveţi mult de discutat…”

Eu şi Domniţa ne-am plimbat pe străzile Bucureştiului până dimineaţa. Şi biscuiţi n-am prea mâncat. Eu eram liric, Domniţa – ironică. La un moment dat s-a înfiripat şi un joc simpatic, eu îi spuneam ceva cu toată gravitatea, iar ea mi-arăta, drept răspuns, o firmă care arunca spusele mele în deriziune.

De exemplu, când i-am explicat, metodic, cum înţeleg eu dragostea, ea mi-a indicat un magazin de rechizite şcolare, „Didactica”. Când am început să-i fac declaraţii de dragoste patetice, şi-a îndreptat degetul arătător spre o vitrină pe care scria „Gogoşi”. De zece-douăsprezece ori s-a întâmplat aşa. Parcă Dumnezeu, prins şi El în joc, îi scotea în cale exact firmele de care avea nevoie. Jocul, până la urmă, a fost câştigat de mine. Când ea m-a întrebat ce plan am pentru viitorul apropiat, eu i-am arătat inscripţia de pe uşa unui atelier: „Rochii de mireasă”.

Noaptea aceea a rămas pentru mine de neuitat. Ţin minte cum ne-am oprit în dreptul unor lucrări care se făceau la şinele de tramvai. Se lăsase întunericul, dar locul acela era luminat feeric de jerbele de scântei albastre care ţâşneau din electrozii aparatelor de sudură. Domniţa avea faţa luminată de reflexele acelor jerbe şi era de o frumuseţe stranie, astrală.

Ce s-a mai întâmplat n-am să povestesc decât în faţa marii Adunări Naţionale. Cert este că dimineaţa, la despărţire, hotărârea noastră era luată: ne vom căsători în cel mai scurt timp. Cu o oră înainte, Domniţa aruncase inelul de logodnă în lacul pe lângă care treceam.

–  Cât timp a trecut de la acest episod, până la căsătoria voastră? Nunta a fost tot atât de romantică precum povestea pe care tocmai mi-ai spus-o?

 

–  După câteva zile de la plimbarea noastră nocturnă am plecat amândoi, într-un week-end, la o cabană din munţi. În ceea ce mă priveşte, era pentru prima dată când nu mă duceam în munţi cu un grup. Singurătatea în doi, cu iubita mea, m-a impresionat puternic, ca o experienţă misterioasă şi interzisă, ca o iniţiere în viaţa de matur. Nu mai eram un băiat, printre alţi băieţi şi fete, veseli şi iresponsabili, ci un bărbat, împreună cu femeia lui, pe care trebuia s-o fac să se simtă în siguranţă. Nici eu, nici ea nu împliniserăm încă douăzeci şi trei de ani.

Domniţa era atât de frumoasă, încât atrăgea privirile bărbaţilor maturi de pe stradă. Ei o priveau posesiv, ignorându-mă pe mine ca pe un puşti care nu conta ca bărbat. În asemenea momente o ţineam pe Domniţa strâns de mână ca să nu vină vreun bărbat (adevărat) şi să mi-o ia.

Am plecat deci, împreună, la o cabană, unde am avut noroc să dăm peste oameni delicaţi, care nu au făcut nicio remarcă grosolană în legătură cu prezenţa noastră acolo. Ţin minte chiar că un soţ şi o soţie, cu doi copii, ne-au oferit la prânz, de dragul nostru, o masă cu friptură de căprioară, ştiind că doi studenţi n-au bani să-şi cumpere aşa ceva (sau amintindu-şi de propria lor studenţie). Cabanierul însuşi, un bărbat de o sută de ori mai bărbat decât mine, nu s-a prevalat de acest atu, ci, dimpotrivă, s-a purtat cu noi atent şi ocrotitor (poate că avea şi el copii de vârsta noastră sau poate că se gândea cu nostalgie la tinereţea lui).

A doua zi cabana s-a golit repede-repede de lume. Am aflat de la cabanier că se anunţaseră ploi torenţiale şi oamenii nu voiau să rişte să rămână sechestraţi acolo şi să lipsească de la serviciu. Noi, în sinea noastră, chiar doream să rămânem sechestraţi. Au plecat toţi turiştii, apoi, după încă o zi, a plecat şi cabanierul (pentru o săptămână, ştiind că nu mai vin excursionişti pe vremea aceea rea). La plecare, mi-a explicat ce rezerve de alimente există în cabană, cum se poate face focul etc. şi mi-a lăsat şi un rând de chei, pentru eventualitatea că o să vrem totuşi să plecăm înainte de întoarcerea lui.

Era în luna mai, 1970. Ploua zi şi noapte. În toată ţara s-au înregistrat atunci inundaţii catastrofale, care au rămas în istoria calamităţilor naturale din România. Iar şi eu şi Domniţa, singuri, uitaţi de toţi, ne bucuram unul de celălalt, la nesfârşit. Era ca şi cum ne-am fi dat într-un leagăn al fericirii. Ploaia ropotea pe acoperiş şi zornăia în geamuri, vântul zgâlţâia cabana, brazii din apropiere se aplecau, trosnind, până aproape de pământ, sub apăsarea vijeliei. Iar noi, la adăpost, puneam din când în când lemne pe foc, fierbeam vin şi citeam cu glas tare versuri din cărţile aflate în mica bibliotecă a cabanierului.

Timp de o săptămână am lipsit din istoria ţării noastre. Când am plecat (lăsându-i cabanierului cheile într-un loc dinainte stabilit), am plecat la întâmplare, pe cărări neştiute, alunecând pe stânci încă ude şi primind în faţă stropii de apă care mai cădeau din copaci la fiecare adiere de vânt. Printr-un noroc am ajuns la una dintre gările de pe Valea Prahovei şi am luat trenul spre Bucureşti. Era o atmosferă de război, cu sute de refugiaţi cu bagaje imense. Nu mai recunoşteam lumea din care plecaserăm. Era o prăpastie între starea noastră sufletească şi panica tuturor celorlaţi.

Am fi vrut să ne căsătorim pe loc, dar ni s-a părut nedemn din partea noastră să ne căsătorim înainte de „repartiţie”, programată la începutul lui iulie. De ce? Să-ţi explic (eşti prea tânără ca să ştii cum se proceda). Absolvenţii facultăţilor de Litere din toată ţara se adunau într-o anumită zi, într-o sală imensă (şi totuşi neîncăpătoare), şi erau chemaţi, în ordinea descrescătoare a mediilor obţinute, în faţa unei comisii, ca să-şi aleagă fiecare postul de profesor dorit din toate cele disponibile. Cu cât aveai media mai mare cu atât aveai mai multe posibilităţi de alegere. Cei cu medii mici erau nevoiţi să opteze pentru ce rămânea neluat de alţii.

Activiştii UTC, dar şi tinerii proaspăt căsătoriţi primeau ca gratificaţie o mărire a mediei cu cincizeci de sutimi! Aici am vrut să ajung. Eu şi Domniţa am refuzat ideea de a obţine prin căsătoria noastră un avantaj administrativ. Aveam o idee prea pură despre căsătorie. Ce prostie! Şi, în acelaşi timp, ce frumos că gândeam aşa (în condiţiile în care alţii se căsătoreau formal numai şi numai ca să beneficieze de mărirea mediei)!

În aceste condiţii, am fixat căsătoria civilă pe 27 august, iar căsătoria religioasă, după 2 zile, pe 29 august 1970. La repartiţie am ales o şcoală generală dintr-o comună din nordul îndepărtat al ţării, Caşvana, pentru că era singura şcoală de pe întreaga hartă a României cu două posturi de profesori de română libere. (Am renunţat, în scopul nobil de a fi împreună cu Domniţa, la un post la Radio pe care mi-l găsise Nicolae Manolescu şi care nu figura pe lista oficială.)

Tot în iulie, după ce aflaserăm unde ne vom duce la 1 septembrie, Domniţa a plecat la Ploieşti, la părinţii ei, iar eu am rămas în Bucureşti, pentru că mi se încredinţase între timp (la recomandarea lui Nicolae Manolescu, ți-am mai explicat) o rubrică săptămânală de Comentarii critice la revista Luceafărul, condusă pe atunci de Ştefan Bănulescu.

Pe la mijlocul lui august au început pregătirile de nuntă. Nu se găsea nicăieri aur pentru verighete (dar nici eu, nici Domniţa nu regretam că ea îşi aruncase inelul de logodnă în lac, deşi aurul din el ar fi putut fi reciclat!). Până la urmă am recurs la o soluţie ingenioasă: nu se găsea aur, dar se găseau peniţe de aur pentru stilouri, în toate librăriile. Drept urmare, am cumpărat câteva zeci de peniţe, iar bijutierul ne-a făcut din ele două verighete. (Ce simbol!)

Căsătoria civilă s-a oficiat la Casa Căsătoriilor din Ploieşti. De la Suceava a venit numai tatăl meu, întrucât mama era cu totul împotriva ideii de a mă căsători atât de tânăr. Am trăit cu entuziasm momentul (dar şi cu un sentiment secret de panică, pentru că deveneam de bună voie şi nesilit de nimeni prizonierul unei căsnicii).

Cununia religioasă a avut loc la Catedrala din Ploieşti, care m-a impresionat prin arhitectura ei grandioasă şi solemnă. N-am s-o uit niciodată pe Domniţa îmbrăcată în rochia de mireasă. Domniţa devenise o domniţă! Mă simţeam triumfător şi îmi spuneam cu un egoism de bărbat încă imatur: această femeie superbă este a mea!

Când preotul m-a întrebat dacă de bună voie şi nesilit de nimeni mă căsătoresc cu roaba lui Dumnezeu Domniţa-Maria-Eugenia, am răspuns cu umor: „Da, cu toate trei!” Asistenţa a izbucnit în râs.

Nunta, organizată în casa părintească a Domniţei, a fost mirifică. Era prezentă multă lume bună, ca şi cum ne-am fi aflat într-un roman de Hortensia Papadat-Bengescu.

Noaptea nunţii ne-am petrecut-o la un hotel din centrul oraşului, într-un apartament de lux destinat tinerilor recent căsătoriţi. În zori, după ce Domniţa a adormit, eu am rămas treaz ca să-mi scriu articolul pentru revista Luceafărul. Era un articol despre Ion Barbu.

 

(Ioana Revnic, Convorbiri cu Alex Ștefănescu – fragment)

ALEX. ŞTEFĂNESCU. Critic şi istoric literar, prozator, dramaturg, publicist, realizator de emisiuni TV. Născut la 6 noiembrie 1947. Redactor (începând din 1990) și redactor -şef (în perioada 1995–2010) al revistei România literară.

Autor a mii de articole şi a 20 cărţi, dintre care a avut un mare ecou Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000, apărută în 2005 (Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul Academiei). Volumele Jurnal secret, 2009 şi  Bărbat adormit în fotoliu, 2010 s-au epuizat din librării şi au fost reeditate la cererea publicului.

Emisiunea Un metru cub de cultură difuzată de Realitatea TV i-a adus Premiul APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar altă emisiune, realizată pentru TVR Cultural, Istoria literaturii române contemporane povestită de Alex. Ştefănescu – Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008.

În 2009 a publicat o carte despre două sute cincizeci de cărţi proaste, Cum te poţi rata ca scriitor. Tot în 2009 a început să realizeze şi o emisiune TV pe această temă, Tichia de mărgăritar. A urmat, între 2011-2013, emisiunea Iluminatul public, consacrată celor mai bune cărţi apărute după 1989.

 

Categorii:
Guest Star

Comentarii

  • Eu am citit-o deja! Pe toata! 🙂 T O A T A ! 🙂 mi-a placut foarte mult! 🙂

    Mario 27 aprilie 2013 8:49 Răspunde
    • Ai fost PRIMUL ei cititor, ceea ce mă bucură.

      ioana 27 aprilie 2013 8:54 Răspunde
  • Felicitari, Ioana si multi ani de Mare Dragoste!

    p.s. desi nu comentez – ce greu se exprima uneori inginerii! – si eu sunt cititorul tau.

    jeni 27 aprilie 2013 8:59 Răspunde
    • Mulțumesc, Jeni! P.S. Inginerii nu ar trebui să se teamă de cuvinte.

      ioana 27 aprilie 2013 9:04 Răspunde
  • Felicitări, dragă Ioana! Și să ai parte de multă dragoste și de frumusețe, precum e această istorie tulburătoare!

    CiGriArg 27 aprilie 2013 10:05 Răspunde
    • Și pe mine m-au impresionat nespus de mult întâmplările povestite. Sunt în carte unele și mai frumoase.

      ioana 27 aprilie 2013 10:15 Răspunde
  • Asta da viata romantica.
    Foarte frumos capitolul, m-a uns la suflet.

    Calin 27 aprilie 2013 11:22 Răspunde
    • Cred că oricine și-ar dori să trăiască măcar ceva ce seamănă cu aceste întâmplări.

      ioana 27 aprilie 2013 11:46 Răspunde
  • Ioana, este mai frumos acest blog minunat datorita scrisului tau. Te caut si te citesc mereu cu drag si multa si sincera admiratie pentru tot ceea ce esti. Multumesc si pentru aprecierile la adresa mea.
    Felicitari si La multi ani cu Marea Dragoste si in Mare Dragoste!

    Moi 27 aprilie 2013 12:00 Răspunde
    • Mulțumesc, Moi, mă bucur că ne-am împrietenit (aici).

      ioana 27 aprilie 2013 12:33 Răspunde
  • Tare ma bucur, Ioana, ca drumurile noastre s-au intersectat 🙂
    Nu stiu daca ti-am zis, daca da, nu-i nimic – iti mai spun o data: randurile-ganduri ce mi le-ai scris pe cartea ta devenita darul meu au insemnat mult ptr mine, la fel de mult ca si cartea in sine. Au ramas gravate undeva in suflet, stii tu, cuvinte bune si blande ce n-ai cum sa le uiti vreodat’.
    Astept cuminte toate cartile ce le vei scrie. Felicitari ptr toata munca ta, ptr tot ce-ai construit si vei construi bun si durabil prin cuvinte si in oameni.
    P.S.
    Exista in tine o parte luminoasa si atunci imi pare normal sa atragi in jurul tau oameni la fel 🙂

    lotusull 27 aprilie 2013 13:18 Răspunde
    • Și eu mă bucur că ne-am întâlnit chiar și numai așa, aici, deocamdată.
      Probabil că există un rost în toate.
      Întâlnirile mele cu oameni senini, curați, se întâmplă taman când îmi promit mai abitir că nu voi mai avea încredere în NIMENI. Când mă autoconving că am în jur farsori.
      Nu mai departe de întâlnirea mea cu Emily și Coco, din zilele acestea, la Oradea. S-a întâmplat probabil pentru a vedea cu ochii mei că doi oameni se pot iubi de-adevăratelea.

      ioana 28 aprilie 2013 12:43 Răspunde
  • O aniversare frumoasa,Ioana!Iti doresc ca tu sa fii subiectul unui interviu (interviul cu marea noastra scriitore Ioana Revnic)candva in vitor si sa descrii cu dragoste cum ti-ai cunoscut printul consort fiind singura persoana care nu s-a adapostit de ploaie intr-o piazzetta napoletana sau gasind in fiecare zi o floare in cutia postala de la un ulterior desconspirat poet ….

    hanna 28 aprilie 2013 6:29 Răspunde
    • Dragă Hanna, mi-ai ghicit gândurile (mă refer la partea cu bărbatul care nu se sperie de ploaie; care nu se teme – în general!; în cutia poștală nu încape un câmp de floarea-soarelui, am să-mi schimb cutia poștală).
      Îți mulțumesc pentru urări și pentru gândurile frumoase.

      ioana 28 aprilie 2013 12:37 Răspunde
  • Ioana, ma bucur ca ne-am intalnit, chiar si in spatiul virtual! De la bun inceput (de cand le-am intalnit prima data pe Alice si Simona in Brasov), Marea Dragoste/Tango a fost pentru mine prijel de intalniri spectaculoase, cu oameni care ma inspira si ma impresioneaza.

    Iti multumesc pentru fragmentul splendid! Nici nu-mi vine a crede ca povesti atat de pure se pot intampla in aceasta lumea. Unde sunt ele astazi, in afara cartilor?

    liliana 28 aprilie 2013 13:19 Răspunde
    • Sunt încântată că ți-a plăcut fragmentul din carte, Liliana. E o confesiune prețioasă, cu atât mai mult cu cât Alex. Ștefănescu o povestește lumii, în scris -în volumul de convorbiri- pentru prima oară.
      Poate că se vor mai fi petrecând în Universul acesta povești la fel de frumoase.
      Eu, zilele acestea, am mai aflat una și i-am văzut cu ochii mei pe protagoniști, convingându-mă astfel că nu e nimic contrafăcut în ceea ce văd sau ascult: e vorba de povestea Emiliei Constantin și a lui Carol Toros (alintat – Coco), iubitul ei.

      ioana 28 aprilie 2013 18:02 Răspunde
  • Am rămas fără cuvinte, mai frumos decât aveam curajul să visez, şi este viaţă adevărată nu literatură.
    Am cele mai bune gânduri pentru tine şi ceea ce faci.. Aniversarea este un an de muncă, eşti bună, continuă

    eugen 28 aprilie 2013 16:48 Răspunde
    • Da, e viață adevărată prefăcută în literatură.
      Mulțumesc pentru încurajări, Eugen!

      ioana 28 aprilie 2013 18:04 Răspunde
      • Lasă literatura! E viaţă! Şi plouaaa …., „o ploaie bună cu ei”, chiar dacă rea cu alţii
        Ideea – să nu te mulţumeşti cu puţin de la viaţă, să lupţi fără odihnă pentru a obţine ce-ţi doreşti.

        eugen 30 aprilie 2013 15:19 Răspunde
        • Aș avea, firește, ceva de adăugat. Dar fac un exercițiu de diplomație și mă abțin: deh, bărbatul trebuie să aibă ultimul cuvânt.
          Rețin ideea!

          ioana 1 mai 2013 4:08 Răspunde
          • Ha, ha, ha, îmi place gluma!

            eugen 2 mai 2013 15:05
          • 🙂

            ioana 3 mai 2013 5:59
  • Foarte, foarte fain fragmentul pe care ni l-ai dezvaluit! Felicitari si… tinem aproape in ale scrisului:)

    Cezara Popescu 2 mai 2013 20:51 Răspunde
    • Dragă Cezara, sper să ne reîntâlnim de cât mai multe ori. Paște fericit!

      ioana 3 mai 2013 6:01 Răspunde
  • Felicitari Ioana. 🙂

    Si sarbatori fericite!

    Victoria West 4 mai 2013 18:01 Răspunde
    • Mulțumesc! Sărbători fericite și ție, Victoria!

      ioana 4 mai 2013 19:07 Răspunde
  • Cei care-ti citesc si textele riguroase au ramas surprinsi de replica acida primita in ultimul numar al Romaniei literare din partea unui grup de romanisti austrieci. Speram sa te reabilitezi.

    Florina 5 mai 2013 8:23 Răspunde
    • Stimată doamnă, vă mulțumesc pentru grija cu care mă urmăriți de atâta vreme. E un noroc pentru mine să am, în dvs., un cititor atât de vigilent.
      Replica din revista pe care o pomeniți îi aparținea unei SINGURE persoane (care are amabilitatea să amintească și numele altor prestigioși romaniști austrieci) și era îndreptățită. Așa cum îndreptățită este și opțiunea mea asumată de a scrie numai despre acei romaniști ai Universității vieneze pe care am avut privilegiul să îi cunosc și cu care am colaborat scurtă vreme.
      Intervenția doamnei Marie-Therese Kerschbaumer – fermă și clarificatoare – este fidelă unui stil de comunicare pe care, din fericire pentru mine, am avut ocazia să îl cunosc cât de cât în mediul universitar vienez. Și e un prilej de noi dialoguri pe o temă care mă preocupă.

      Va doresc sărbători fericite alături de familie.
      Hristos a înviat!

      ioana 5 mai 2013 8:42 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title