Amintiri din liceu

Prima amintire

Cea dintâi noapte petrecută în internat. În cameră: paturile înşirate patru câte patru, de o parte şi de alta a uşii. De la capătul lor până la fereastră – dulapurile înalte cât un stat de om. Fiecare locatară a camerei era proprietara unui pat, a unui dulap şi a câtorva centimetri din etajerele aşezate de-a lungul celor doi pereţi, deasupra paturilor. Noi, cele opt boboace, ne-am vârât în aşternut, de îndată ce s-a dat stingerea. Emoţionate, sporovăiam încontinuu, încercând să ghicim – pe rând – cum va fi prima zi din viaţa de licean. Careva a avut o idee năstruşnică: înainte de a adormi, să ne gândim intens la viitorii ani de liceu; să notăm în zori, pe bileţele ceea ce am visat peste noapte, întrucât visul ne va arăta – negreşit – ce avea să ni se întâmple de atunci înainte; să ascundem bileţelele într-un plic, iar plicul să îl deschidem abia în clasa a XIII-a, pentru a verifica dacă ni se vor fi îndeplinit visele premonitorii.

Nu am făcut niciuna ce plănuiserăm împreună, fiindcă ne-am trezit târziu şi am alergat într-un suflet la ora de dirigenţie la care, cu toată graba, am întârziat.

Ţin minte însă că în prima noapte petrecută în internat l-am visat tocmai pe… preşedintele ţării, ceea ce m-a încurajat să îmi prezic un glorios destin de pedagogistă.

Colega de bancă

În sala cu numărul şaisprezece a Şcolii Normale ,,Gheorghe Şincai” din Zalău, elevii clasei a IX-a A erau deja aşezaţi în bănci. Lipseam doar noi, întârziatele din internat. Am ochit un loc gol, în prima bancă. Nu o cunoşteam pe fata cu părul castaniu prins şcolăreşte într-o coadă, la spate, lângă care am decis să mă aşez. Era îmbrăcată foarte modern: purta blugi şi un pulover verde-închis, dar, chiar şi aşa, semăna cu o sculptură celebră a lui Brâncuşi – Cuminţenia pământului. Am făcut prezentările şi am aflat că o cheamă Alina Bîrsan. Nu ne-am mai despărţit, timp de cinci ani. A fost o prietenie la prima vedere, o prietenie pe viaţă.

Prieteni pentru totdeauna mi-au rămas și mulți, mulți alți colegi de clasă, pe care îi revăd din când în când – de cele mai multe ori, la înmormântările foștilor noștri profesori.

Prima tentativă de copiat

Până în clasa a XIII-a, eu şi Alina nu ne-am mutat din banca întâi. Abia atunci ne-am hotărât să fugim de vigilenţa profesorilor, izolându-ne în ultima bancă, pentru a începe să copiem la lucrările de control. Astfel, în ajunul unui test la geografie, ne-am grăbit să notăm pe bancă întreaga lecţie. Profesorul ne-a dat subiectele, iar noi am început să transcriem răspunsurile, cu o hărnicie ieşită din comun. Atâta doar că, spre sfârşitul orei, ne-am dat seama că nu am copiat ceea ce trebuia. Înciudate, am refăcut lucrările, renunţând la ,,surse”. Prima noastră tentativă de copiat – pe care nu am reiterat-o nicicând – s-a sfârşit, aşadar, lamentabil.

La întâlnirea de zece ani, ne-am reaşezat în prima bancă, nu în ultima. Neobservată de nimeni, i-am pipăit muchiile ciobite din loc în loc şi lemnul ridat de zgârieturile pe care i le cunoşteam pe de rost şi pe care le-am regăsit întocmai, la locul lor. Ai fi zis că, timp de un deceniu, banca noastră stătuse neatinsă; părea că rămăsese numai a noastră. Am dat să îmi pun lucrurile în dulăpiorul lateral. Deschizându-i uşa, am redescoperit scrijelite în interior câteva versuri care – odinioară – îmi plăcuseră foarte mult şi pe care mă grăbisem să le notez într-un loc ştiut numai de mine: ,,O, vreau să joc cum niciodată n-am jucat!/ Să nu se simtă Dumnezeu/ în mine/ un rob în temniţă – încătuşat./ Pământule, dă-mi aripi:/ săgeată vreau să fiu să spintec/ nemărginirea…”

*

Nu mi-e dor de adolescență. Pentru mine, anii aceia au fost cei mai tulburi. Tulburați de temeri, de incertitudini, de neputința ori de neștiința de a mă face acceptată, înțeleasă, iubită. Dar mi-e un dor nebun de colegii mei de clasă din liceu; mi-e dor să fim laolaltă. Împreună, aveam certitudinea că suntem în stare să cucerim sau – cel puţin – să schimbăm (întru câtva) lumea. Alături de ei, mă simţeam ca o crisalidă într-un cocon închis etanş la urâţenia din jur, care nu îmi era – nici atunci – deloc străină.

M-aş întoarce oricând în mijlocul acelora care mă încurajau să cred că prietenia, loialitatea, încrederea în oameni, umorul, lipsa de prejudecăţi, curajul, onestitatea, dragostea te fac invincibil în confruntările maturităţii.

Foto 1 de Tim Gatto

Foto 2: Eu și câțiva dintre colegii mei (+familiile lor), într-un moment fericit: de la stânga la dreapta – Nina, Alina Bîrsan, Angela, eu, roșcatul Tudor, creața Cristina