„Nu-i așa că iubirea înfrânge răul? (Ana, 7 ani)“

Şeherezadul

de

  Nimic din ceea ce povestea nu trăisem, cu adevărat. Mi-a reinventat viaţa. Îmi spunea poveşti despre mine. Poveşti pe care mi le trimitea în fiecare seară, la aceeaşi oră, sub forma unor epistole electronice. Fiecare mesaj avea acelaşi preambul măgulitor: ,,Numai pentru tine…” 

Habar nu aveam cine e povestitorul misterios; eu l-am botezat Şeherezadul.

La început, mi-am închipuit că expeditorul o fi vreo prietenă care se joacă. Ce bărbat are răbdare să povestească vrute şi nevrute cu o femeie – fără altă plăcere decât aceea de a ,,sta în poveşti” (aşa cum  stau eu la taclale cu prietenele mele Claudia, Luminiţa sau Marilena)?!

Apoi, m-am obişnuit cu gândul că povestaşul o fi, totuşi, un bărbat. Drept care l-am bănuit imediat de-un cinism de experimentator, bine ascuns îndărătul unei pedanterii enervante, al unei delicateţi ireale. Dar ce-mi scria trăda cel mult o tandreţe aseptică. Şi inepuizabilă. Prin urmare m-am autoconvins c-o fi un călugăr; sau un eunuc. Supoziţii justificate! De bun-simţ! Ce bărbat întreg are răbdare să îi împuie unei femei capul cu scorneli candide – aşa, doar de amorul artei?!

Nu mi-a cerut niciodată nimic. Nu m-a luat niciodată la rost. Nu a crâcnit nici când i-am aruncat în câteva rânduri că mă oboseşte. Că mă plic-ti-seş-te! Chiar de îmi plăcea la nebunie personajul în care m-au transformat istorisirile despre viaţa mea reinventată. A continuat să îmi scrie netulburat. Părea că trăieşte – în imaginaţia mea? în realitate? – doar pentru a-mi repovesti viaţa. Numai şi numai mie: un destinatar arogant; cârcotaş; greu impresionabil; răsfăţat; năzuros; lacom de născociri. Un adresant îndrăgostit şi dependent, în cele din urmă, de poveştile Şeherezadului său. Iată câteva! Sunt prea ingenioase, prea palpitante, să le fi ţinut numai pentru mine. Şi-apoi, viaţa mea ,,adevărată” (sic!) n-a fost niciodată atât de colorată ca viaţa mea din poveştile Şeherezadului…:

Primul sărut

,,Ieri, la o cafea, diriginta ta din clasa a zecea doamna Matilda Eufrosina Epaminonda-Dâmboviţa (îşi păstrase şi numele de fată), mi-a povestit ceva halucinant în legătură cu tine. Spunea că într-o zi de toamnă târzie, când vântul vâjâia printre crengile copacilor încă nedesfrunziţi, tu, Ioana Revnic, te-ai înfuriat la culme pe dragul de Mircea: colegul tău din prima bancă; un ins mărunt şi îndesat, cu ciupituri pe faţă de la varicela netratată corespunzator, cu un păr încâlcit şi rar, cu ochelari de vedere cu multe dioptrii; un tip adus de spate, aproape cocoşat; tocilarul dar şi premiantul clasei; singurul individ de care erai îndrăgostită, la care te gândeai toată ziua, iar noaptea îl visai fără cravată şi fără ochelari.

Pentru că nu a răspuns nicicum nenumăratelor semnale de simpatie pe care i le-ai dat, într-o pauză, l-ai prins cu ambele mâini de piept şi l-ai tras nervoasă spre tine. Apoi, fără ca el să poată să-şi dea seama ce i se întâmplă, l-ai sărutat lung direct pe gură. Colegii măsurau durata sărutului numărând în cor secundele care treceau: unu, doi, trei, patru, cinci… Mircea a devenit mai întâi palid din cauza lipsei de aer, el neputând respira pe nas, deoarece avea polipi; s-a zbătut o secundă, iar apoi a alunecat respectuos în jos, leşinând”.

Prima îmbrăţişare

,,În pauza dintre ora de Biologie şi cea de Limba franceză, l-ai somat pe Mircea să te ridice în braţe şi să dea ocol clasei de trei ori cu tine agăţată de gâtul lui. Bietul de el a simţit că e un moment crucial. Şi-a adunat toate puterile şi te-a ridicat în braţe tremurând din toate încheieturile. S-a clătinat făcând rapid doi paşi chinuiţi spre dreapta şi alţi doi spre stânga. Iar apoi s-a prăbuşit zgomotos împreună cu tine.

Tu erai roşie la faţă din cauza ruşinii şi verde de ciudă, iar el – galben ca ceara din cauza efortului, negru de supărare din cauza eşecului şi alb ca varul din cauza enervării. În plus, avea urme violete pe tot corpul din cauza echimozelor provocate de căzătură. Păreaţi împreună un curcubeu prăbuşit în mijlocul clasei”.

Prima întâlnire

,,Nu aveai pe tine mai nimic…

Doar un tricou din pânză groasă şi rezistentă, pe care tu cu mâna ta ai cusut – cam strâmb şi tremurat, c-un fir de bumbac roşu – numele lui Mircea. Urma un tricou negru strâns pe corp. Peste tricoul mulat îmbrăcaseşi o bluză cu multe volănaşe; o cămaşă închisă până la gât; o vestă împletită din fire de oţel şi de kevlar, dotată cu diferite sisteme de închidere; o jachetă cu nasturi metalici mari – un fel de platoşă; un taior; o haină cu mâneci largi şi o pelerină de ploaie cu glugă. Toate – legate strâns pe deasupra cu două curele din piele groasă, naturală, late de zece centimetri, blocate cu un nod marinăresc şi cu un lanţ de oţel la spate.

Ai asortat ţinutei o duzină de fuste confecţionate prin sudare dintr-un material metalic de blindaj. Nu te văzuse nimeni, niciodată, atât de dezgolită.

Peste puţinele haine pe care le-ai îmbrăcat, purtai nenumărate voaluri albe şi diademe strălucitoare, care te făceau nu doar extraordinar de frumoasă, ci şi enigmatică. Un voal lung pornea de la cap, cobora până la pământ, continua ca un covor diafan până afară din încăpere, iar de acolo mai departe, până la prima intersecţie, apoi până la ieşirea din oraş…”

Prima noapte de dragoste

,,Mircea ţi-a desfăcut un nasture de la bluză, făcându-te să scoţi un ţipăt scurt de surpriză, după care a mai desfăcut doi, pe următorii patru desfăcându-i din greşeală chiar tu. Mă rog, nu doar din greşeală, ci şi din spirit de echipă, ca şi cum aţi fi avut amândoi de îndeplinit o îndatorire comună. A mai desfăcut, uşor enervat, doisprezece năsturei şi încă opt. Apoi, amândoi – de cinci ori câte douăzeci şi şase… pentru că nasturii erau parcă vrăjiţi şi se închideau la loc singuri.

La un moment dat, s-au auzit bătăi puternice în uşă. V-aţi întrerupt din ceea ce făceaţi abia când în cadrul uşii a apărut o femeie între două vârste, corpolentă şi nervoasă (însoţită de bărbatul ei – scund, chel – şi de poliţistul de proximitate). Femeia v-a spus amândurora, tremurând de nervi: «Sunt vecina de vizavi şi vă urmăresc de ceva timp cu binoclul». Iar apoi, uitându-se doar spre Mircea: «Nu ne mai fierbe atâta domnu’, avem şi noi grijile şi problemele noastre. Sărut-o odată! Ne-ai scos din minţi cu încetineala asta. Sărut-o şi gata, ce Dumnezeu?! Şi scoate-i naibii afurisita aia de bluză, că dacă n-o faci tu, o s-o fac eu! Ce atâta amânare?!?! Că ne-ai omorât. Nelu al meu m-a pupat de la prima întâlnire (ba dumnealui a facut chiar mai multe), n-a tot bâlbâit-o cum faci dumneata cu fata asta!»”

Epilog:

Tocmai când credeam că, între noi, tot ce-a fost de spus s-a spus, că povestea vieţii mele inventate a ajuns la un happy-end despre care am jurat să nu zic nimănui nimic (deşi mama mea ar da oricât, să afle ce şi cum), Şeherezadul mi-a trimis un nou e-mail. Îi ataşase un document word, ,,anunţat” de obişnuitul ,,Numai pentru tine…”. Am deschis fişierul, ahtiată după o altă istorisire.

Nu pot să spun că noua poveste nu mi se potrivea. Sau că mi-ar fi displăcut. Dimpotrivă. Însă nu am avut chef să trec de prima pagină pe care scria

William Shakespeare

ÎMBLÂNZIREA SCORPIEI

A fost ultima seară în care Şeherezadul mi-a vorbit.

***

Pierdut Şeherezad. Găsitorului recompensă.

 

Pictură de Anna Silivonchik via Susans Art Loft

Categorii:
Povești

Comentarii

Lasă un răspuns la Marilena Guduleasa Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title