„Nu-i așa că iubirea înfrânge răul? (Ana, 7 ani)“

Trădarea

de

Prevăzusem că se va întâmpla astfel. În ajunul zilei X chiar am notat în Jurnal: ,,Precis va încerca să te dea pe spate cu niște ciocolată, cu trandafiri roșii (de-ar avea un dram de imaginație, ți-ar aduce trandafiri galbeni!), cu pufuleți. Nu te lăsa deloc (cuvânt îngroșat și subliniat) impresionată!”

Totul s-a petrecut așa cum m-am așteptat: el a apărut la prima întâlnire cu trandafiri (roșii!), cu o ciocolată (!!), cu trei pungi de pufuleți (!!!). Florile și dulcegăriile m-au lăsat rece. Pufuleții – ba: în prima oră de primă întâlnire i-am mâncat pe toți. Iar gândul că fiece rendez-vous al nostru s-ar putea lăsa cu un asemenea festin m-a făcut să mă îndrăgostesc. Așa am început cea dintâi afacere amoroasă din adolescență. Daravera a durat doi ani. Biznisul nostru sentimental s-a stricat brusc, din cauza unei neînțelegi minore între părți – o chestiune prozaică! Închipuindu-și că sunt pe punctul de a mă amoreza iremediabil de vecinul de la VII (în realitate, eu eram deja moartă după vecinul de la IX), partenerul meu mi-a trântit o palmă răsunătoare: s-o audă nenorocitul de la VII! (Ulterior am aflat că ecouri ale plesniturii s-au propagat până-n al nouălea cer.) După care iubi s-a cărat din existanța mea, trântind ușa. O vreme, nu am mai auzit mare lucru unul despre altul.

Aveam să ne revedem după 15 ani. Perioadă în care eu am dus o viață plină de fantezii. Pe când el bifase în CV – așa cum mă așteptam – câteva puncte de-o importanță capitală. Le rețin pe cele de actualitate. În prezent: proaspăt fost soț; proaspăt manager-general într-o fabrică de pufuleți; proaspăt proprietar de cont de facebook: astfel ne-am regăsit. Bucuria revederii – în fotografii – a fost maximă. Trei săptămâni am depănat amintiri pe chat sau la telefon. Apoi, pe neașteptate, mi-a propus să ne reîntâlnim.

La închisoare.

Citise că-ntr-un nu știu care sat exista cu secole în urmă, lângă o biserică veche, un lăcaș unde erau închiși soții care voiau să se despartă. Dezbinările matrimoniale se tratau printr-o terapie de șoc: cei doi conviețuiau două săptămâni într-o cămăruță cu un singur pat, cu o singură masă, cu un singur scaun, cu o singură lingură. Leacul s-a dovedit un panaceu: timp de trei sute de ani, în acele locuri doar o familie nu a rezistat prizonieratului terapeutic și a fost, până la urmă, desfăcută. Toate celelalte căsnicii vârâte în carantină s-au vindecat miraculos. Închisoarea există și azi, a devenit muzeu și-i un fel de Meca pentru cei cu legături sufletești aflate în impas.

Mi-a dat întâlnire taman acolo. LA ÎNCHISOARE. Insolitul invitației mi-a paralizat rațiunea. Am pornit la drum, fără să cuget prea mult. Eram nostalgică, eram curioasă și îmi era dor.

Am ajuns în zonă, într-o frumoasă zi de primăvară. Soarele strălucea pe cer ca o minge de foc. Cerul era albastru ca o petală de miozot. El mi-a adus trandafiri roșii, ciocolată și trei pungi de pufuleți – de la fabrica pe care o conducea cu neuitata-i mână de fier.

Vrăjiți de aura locului, ne-am plimbat mână-n mână. Păsărelele cântau. Fluturii zburau deasupra ierbii dese. În iarbă înfloriseră păpădii. Eu am mâncat pufuleți; gustul lor au avut asupra iubirii mele defuncte efectul madlenei lui Proust. Din păpădiile pe care le călcam în picioare mi-a împletit o coroniță. Mi-a făcut fotografii. Pe cea mai reușită încă o țin deasupra biroului într-o ramă de-argint. În poză cununa de păpădii mi se lasă câș pe frunte – e-detaliu ce mă face irezistibilă.

Ne-am luat rămas-bun când eu am sfârșit toți pufuleții. La plecare ne-am promis că închisoarea revederii noastre are să rămână locul nostru. Că nu ne vom întoarce niciodată acolo decât împreună sau singuri.

Jurăm?

Jurăm!

Apoi ne-am despărțit.

*

De-atunci, l-am revăzut doar în fotografiile de pe facebook.

În cea la care mă uit acum, stă-înlănțuit de-o creatură uscățivă, cu ochi albaștri, cu părul blond și încrețit. (Ce coafură demodată!) El poartă hainele din ziua reîntâlnirii cu mine. (De-ar fi avut un dram de imaginație, s-ar fi îmbrăcat altfel!!) Individa e-ndesată într-o rochie ivoire, din tul. (Ce gafă vestimentară – materialul și culoarea nu mai sunt la modă!!!) Ea pare a avea cel mult 23 de ani. (Ce știe o femeie despre viață, la vârsta asta?!) Constat că epiderma ei nu are imperfecțiuni vizibile. Porii sunt perfect închiși. Nu detectez riduri profunde; o fi datorită botoxului. Instantaneul este făcut în aer liber, într-un spațiu rustic.

Din unghiul în care analizez de ore bune poza lățită pe ecranul computerului – după ce i-am aplicat un Zoom de 347, 92 % – deslușesc în planul îndepărtat închisoarea reîntâlnirii noastre. Da, închisoarea aceea de lângă o biserică veche, dintr-un nu știu care sat. Exact, locul în care ne-am regăsit, după 15 ani.

Fotografia a fost făcută recent.

Decorul autumnal bogat în culori feerice mă impresionează.

Până la lacrimi…

 

Pictură de Philippe Loubat

Tag-uri:
Categorii:
Povești

Comentarii

  • O prietena de-a mea a fost cucerita de actualul ei sot…hmmm, cu niste slanina prajita ( cu ceapa!) la un foc executat de el insusi, pe malul unui rau ( cu ocazia unei excursii, m-au dus si pe mine in pelerinaj la locul faptei).Dar zau nu stiam ca merge si cu pufuleti!!!
    Cred ca o sa scriu o carte despre moduri originale de a suci mintile cuiva.Auzi acolo, trandafiri rosii….

    mata_hari 25 septembrie 2013 8:59 Răspunde
    • Exact: trandafirii roșii sunt de-un penibil absolut. Mai rău de-atât sunt doar garoafele. Cu coadă scută – ca alea ce se pun în coroanele morților.

      Aștept cu maxim interes cartea ta.
      Voi scrie despre ea aici, pe blog.

      Ioana Revnic 25 septembrie 2013 19:15 Răspunde
  • Ioana draga, intai m-am gandit sa te intreb daca povestea este chiar reala. Apoi mi-am amintit ca dna Ileana Vulpescu spunea ca in Arta Conversatiei real este Stalin.
    Asa ca nu te voi mai intreba asta si voi muta comentariul spre altceva…Aproape la fel de penibil ca garoafele ar fi sa spuna ca a uitat trandafirii acasa – si asta este un fapt real, din pacate pt mine, dar petrecut atat de demult ca acum imi pot aminti razand. Uff!
    (p.s. Iertare pt virgule, Invatatoarea mea nu are totusi nici o vina!)

    jeni 26 septembrie 2013 5:55 Răspunde
    • Uneori, doar accentele puse după placul autorului fac din textele de aici ceva mai mult decât poze ale realităţii.

      P.s. Jeni, închisoarea matrimonială se află la Biertan.

      Ioana Revnic 26 septembrie 2013 8:21 Răspunde
  • Am o prietena buna, dar naiva, zau asa! S-a-ntalnit deunezi cu unu’. Fain tipu’ pe net, n-ai ce zice. Sotia ii murise la nasterea fetitei lor (cu-adevarat tragic!), iar el folosea acest eveniment nefericit ca modalitate de a cuceri gasculite naive. Bine-nteles ca si a mea amica s-a lasat sensibilizata de povestea lui si a acceptat sa iasa la o prima intalnire. Asadar, urca ea in masina, pe bancheta statea un trandafir (si eu ii urasc, mi se pare o floare prea comerciala), nici ea nu-i prea inghite, dar merge. Totusi, trecand peste treaba cu trandafiru’, tipul ii transmite direct ca o duce la munte! Toate bune si frumoase! A doua zi ea-mi poveste entuziasmata ca, printre altele… (intelesu-s-a, sper, ce rol au punctele alea de suspensie 🙂 ) ca tipu’i misto! Ca e cuminte, si istet, si carismatic, si inalt, si descurcaret, si bun la…toate si, mai ales, vrea sa se-soare fix cu ea! S-a oprit singura din palavragit inainte sa o trezesc eu cu doua seturi de palme. I-am zis sa apese nitel frana, sa-i spuna inimii ca daca se indragoste iar ca idioata o pateste rau de tot, sa alunge toti fluturii din preajma si sa mediteze nitel. Deodata s-a bosumflat pe mine de ziceai ca si-a implantat botox in buze si mi-a zis ca n-o incurajez niciodata. Evident, ne-am despartit certate usor.
    Ma suna peste doua zile, bocita toata, si-mi zice ca Fat Frumosul ei nu a raspuns la telefon nici macar o data, ca l-a cautat si l-a telefonat de s-a speriat tot stuff-ul Orange-ului si ca, in cele din urma, ii raspunde o ‘conita care era, cica, raposata sotie a stimabilului pare-se, chiar foarte vie si extrem de nervoasa ca, deh, barbac’su iar a calcat stramb.
    Concluzia, ticalosii seamana-ntre ei! Cel din povestea ta trebuie caftit cum trebuie si asta!
    P.S. Imi place rochia ta! E din in? Am si eu, sa stii, dar e pe bej 😀 Stiu, n-are-a face rochita cu povestea, dar zic si eu asa 🙂

    Maria T 1 octombrie 2013 19:34 Răspunde
    • Comentariul tău m-a uns la suflet, Maria T. Ai dreptate: unii cer palme, în loc de mângâieri. Ar trebui să facem o trupă de comando, care să intervină post factum şi să îi scuture bine pe aceia. Cred că ar fi o afacere extrem de profitabilă. Dacă o porneşti tu, să-mi spui şi mie. Dacă o încep eu, te anunţ negreşit.

      Da, rochia e din in.
      E o rochie MATHILDE! Brandul pe care îl iubesc la nebunie.

      P.S. Roagă-ţi prietena să privească partea bună a lucrurilor: s-a ales cu o excursie la munte. Dacă s-ar fi procopsit cu un nevolnic precum personajul în discuţie, ar fi ajuns SIGUR la un glorios faliment afectiv. Pe cuvânt! Tot păţitu-i priceput.

      Ioana Revnic 1 octombrie 2013 19:56 Răspunde
      • Prietena mea nu mai suporta muntele deloc! Deci nu priveste mersul la munte ca pe o parte plina a paharului. De ce nu-l suporta? Pentru ca si un alt natarau tot la munte a dus-o (parca tot la tine pe blog, la o postare anterioara am povestit si despre asta) si tot cu buza umflata s-a ales si atunci. Ea e fata buna, dar credula rau. Nu stiu zau cum reuseste sa adune-n jurul ei numai astfel de specimene. Nu m-asculta niciodata cand ii tin cate un perdaf acid in care includ cuvantul „barbat” plus o serie interminabila de adjective si deictice antionorifice 🙂
        P.S. Stiam eu ca amvem rochii la fel. Si eu tot de la Mathilde o am si-mi place de mor. Singurul dezavantaj e ca se boteste al naibii de repede, deci tre’ sa stau in picioare tot timpul cat o tin pe mine. 🙂

        Maria T 2 octombrie 2013 8:02 Răspunde
        • Inul şifonat (în timp ce porţi haina de in) arată mai bine decât orice alt material boţit.
          Fii îngăduitoare cu prietena ta! Va veni şi ziua în care va şti cum să se apere de indivizii lipsiţi de nobleţe (sau, mă rog – lipsiţi de multe altele).

          Ioana Revnic 2 octombrie 2013 20:35 Răspunde
  • Ioana, nu m-as fi bagat in discutie daca nu as fi citit toate comentariile. Mi-a placut chestia cu trupa de comando impotriva nenorocitilor astora care doar dupa aventuri umbla iar acasa nevestele ii asteapta cu ciorba aburinda.
    In acelasi timp, insa, ma gandesc ca n-are nici un rost violenta atata timp cat stim ca vine si vremea adevarului si cand minciuna se descopera in toata goliciunea ei, mai ceva ca respectivul in toata goliciunea lui. Expus asa in vazul lumii cred ca, isi ia singur talpasita cu coada intre picioare.

    Luminita 5 octombrie 2013 13:57 Răspunde
    • Fireşte, nu mi-aş pierde vremea exersând meseria de justiţiar absolut, când vine vorba de relaţiile dintre doi. Ştii tu zicerea cu aruncatul pietrei. Apoi, ar însemna o investiţie prea mare în ceva fragil şi perisabil. În plus, oricum o asemenea întrerindere nu ar avea niciun efect de lungă durată. Daaar afacerea ar fi bănoasă :).

      În altă ordine de idei, cred că oricine (bărbat sau femeie) e liber să plece în momentul în care celălalt (bărbat sau femeie) preferă să guste din alte ciorbe, nu din cea de acasă. Sau, pur şi simplu, oricine poate să nu mai facă, măcar o vreme, vreo ciorbă.

      Ioana Revnic 5 octombrie 2013 14:43 Răspunde
  • Eheee, pe-aici se scrie cu talent.:D Felicitari!

    aline 2 noiembrie 2013 19:48 Răspunde
    • Mulţumesc, mulţumesc!
      Mă bucură faptul că taman acest text a trezit o asemenea reacţie.

      Ioana Revnic 2 noiembrie 2013 19:55 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title