„Nu-i așa că iubirea înfrânge răul? (Ana, 7 ani)“

Dragă Domnule-Doctor-care-te-crezi-Dumnezeu

de

Peisaj interiorEU: Mă sufoc!

MEDICUL: Înghiţiţi…

EU: …

Omul mă strânge de gât. E foarte agitat şi, între manevrele medicale, se duce până la biroul lui, se aşază pe scaun, îşi vâră ochii în calculatorul deschis, se ridică, vine înspre mine în timp ce îi dă indicaţii asisentei, mă examinează iar, merge din nou la birou, revine, îmi ia din mână foile cu analize, le priveşte, pufăie, izbucneşte: Sunteţi inconştientă! De când sunteţi bolnavă?! Ştiţi ce puteţi păţi?

Stăm faţă în faţă. Îmi palpează gâtul. Mâinile cleioase îmi stârnesc un frison de repulsie.

Mă aflu la un endocrinolog. Respectivul mă consultă. Am venit aici cu nişte analize făcute la sfatul medicului de familie. Au ieşit cam prost. Urmează ca peste câteva zile să primesc ultimele rezultate, cele mai importante pentru a mi se stabili un diagnostic precis.

MEDICUL (victorios): Aşaaa, deci!!! N-aveţi aer şi nu puteţi înghiţi? E de la boală! Dacă nu faceţi ce vă spun, o păţiţi! Vă e cald?

EU (indiferentă): Când? Acum?

MEDICUL (sigur): E de la boală! Transpiraţi? Vă cade părul?

EU (răspicat!): Nu mai mult ca de-obicei!

MEDICUL: Ba da, văd eu că vă trec toate apele! Şi ce, ăsta-i păr?

EU (împăciuitoare): Bine că îl am…

MEDICUL: De la boală n-aveţi cine ştie ce păr… (Îmi prinde cu amândouă mâinile două şuviţe. Le ridică deaspra creştetului. Le dă drumul. Convulsie involuntară şi dezgust.) Ce vă uitaţi aşa la mine?! Nu mă credeţi când vă spun că toate astea-s de la boală?! Aveţi insomnii? Ochii!!! Vă dor ochii?!

EU (neutru): Doar când lucrez prea mult la computer…

MEDICUL: De la boală! Eu stau toată ziua la calculator şi n-am nici pe dracu`! Vă enervaţi uşor??? Sunteţi agitată????

EU (ezitând): Nu prea…

MEDICUL: Mdeaaah! Nu vă văd eu cum tremuraţi? E de la boală! Mergeţi direct la farmacie şi luaţi… (recită un pomelnic de doctorii), nu mâncaţi sărat, mâine începeţi tratamentul pe care vi-l prescriu acum. O dată pe săptămână veniţi să vă fac o perfuzie! Că dacă nu mă ascultaţi şi nu luaţi în serios ce vă spun, ştiţi ce păţiţi?

EU (cu jumătate de gură): Nu mă mai mărit?!

MEDICUL (Enervat la culme. Se plimbă roată, prin cabinet.): Vă mai arde de glume? Nu ştiţi ce v-aşteaptă…

EU (contrariată): Ce?

MEDICUL (categoric): Vă curaţaaaţi! Muriiiiţi!

EU (scâncind): Toţi murim…

MEDICUL: Nu-nţelegeţi? Crăpaţi! Daţi colţul! Ieşiţi de-aici cu picioarele-nainte! Vă duceţi! O mierliţi! Daţi ortu popii subit, în câţiva ani – unu, doi, trei! (Către asistenta medicală, care, până în clipa asta, nu s-a mişcat din colţişorul ei.) Soră, are …. (El pronunţă numele bolii. Eu fac ochii mari.), adu repede un hemisuccinat! Pe loc i-l faci. Că, altfel, se duce direct pe lumea cealaltă, de la noi din cabinet…

*

Adevărul e că nu mă simt prea grozav. De-o vreme nu dorm prea bine. Iar acum, de când trepăduşul ăsta de doctor se-nvârte-n jurul meu, simt că mi se taie picioarele. Ultima oară mi s-a făcut rău alaltăieri, pe stradă. Privire înceţoşată. Îngreunarea minţii. Puls săltăreţ. Azi iar m-a apucat ameţeala. În tramvai! O fi de la boală? Când oi fi ajuns în halul ăsta?!

Totuşi, parcă nu mi-e chiar atât de rău. Merg la serviciu, călătoresc, râd, mintea mi-e limpede. Scriu. Sunt caaaaalmă,  inspir, expir (ca să îmi astâmpăr bătăile inimii), inspiiiir, expiiiiiir… Mă clatin. Cred că leşin.

Asistenta mă aşază pe scaun la timp. Acum îmi face – direct în venă – injecţia.

*

Dragă Domnule-Doctor-care-te-crezi-Dumnezeu,

Nimic nu se compară cu adevărul propriei mele nimicnicii, aruncat verde-n în faţă de unul ca Dumneata!

Am priceput: Crăp. Dau colţul. O mierlesc. Dau ortu popii subit, în câţiva ani. Mă curăţ.

Am repetat spusele Dumitale de nu ştiu câte ori, ca să mă obişnuiesc cu ideea. Le-am zis întâi cu încrâncenare şi refuz: Crăp?! Dau colţul?! O mierlesc?! Chiar mă curăţ în câţiva ani?! Apoi, cu neputinţă: Crăp! Dau colţul! O mierlesc! Dau ortu popii! Mă curăţ! Până la urmă – cu resemnare. Şi, poate, cu din ce în ce mai multă smerenie.

Am bocit mult după ce ne-am despărţit. Dar nu pentru boală, nici din cauza ei. Am făcut socoteala amânărilor mele de până atunci. Şi m-a îngrozit însumarea lor. M-am simţit neajutorată, cum tatăl meu bolnav cred că se simte când suferinţele îi joacă feste. Am plâns pentru noi. Mi-am dat seama ce-ngrijorată ar fi mama mea, dacă i-aş spune totul. M-am smiorcăit puţin şi pentru îngrijorarea ei. Şi-am hotărât să o mint.

Un nebun zicea odată c-ar trebui să-i învăţăm pe copii cu moartea – de mici, ducându-i la morgă, să vadă cadavre.

Eu spun azi că orice om care îşi doarme viaţa ori şi-o cheltuie pe fiece ar trebui s-ajungă măcar o dată pe mâinile Dumitale, dragă Domnule Doctor-care-te-crezi-Dumnezeu! Ca să se deştepte! Iar după aceea să rămână treaz.

Şi să nu se mai risipească.

Azi ştiu că te-ai înşelat – în privinţa beteşugului meu. Un timp, te-am urât pentru că m-ai băgat în sperieţi. Te-am dispreţuit. În cele din urmă, mi-ai ajuns indiferent.

Totuşi, îţi rămân recunoscătoare pentru că m-ai pus pe socotit, dragă Domnule Doctor-care-te-crezi-Dumnezeu!

Până la urmă cred că mi-a priit să mă-ntâlnesc cu Dumneata.

O fi fost – asta – întâlnirea vieţii mele?

 

 

 

Sursă foto

Tag-uri:
· ·
Categorii:
Despre mine

Comentarii

  • Ioana, iti trimit o imbratisare mare!

    jeni 25 ianuarie 2015 22:39 Răspunde
    • O primesc, dragă Jeni! Şi eu te îmbrăţişez.

      Ioana Revnic 26 ianuarie 2015 4:26 Răspunde
  • Tonic text!

    Liliana 26 ianuarie 2015 20:19 Răspunde
    • Mulţumiri, Liliana! Bun venit aici!

      Ioana Revnic 26 ianuarie 2015 21:07 Răspunde

Lasă un răspuns la Ioana Revnic Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title