Se fac trei ani de când m-am mutat la București și tot îmi vine greu să spun că aici sunt acasă. Iar când plec din oraș și ajung în felurite locuri, mereu am o ezitare înainte de a răspunde unei întrebări simple: De unde sunteți?
Sunt orădeancă prin adopție (și asta văd, dacă mă uit în buletin); sălăjeancă prin naștere (m-am născut în Jibou, un orășel din județul Sălaj). Până în urmă cu puțini ani, acasă era garsoniera mea de 20 de metri pătrați din Oradea. (Dacă aș putea, mi-aș face-o cochilie și aș duce-o cu mine peste tot.)
Acasă e și casa construită de părinții mei, la Jibou. Dar nu am crescut între pereții ei, de aceea – poate – în visele mele cu toți ai mei locuim încă în apartamentul cu trei camere, dintr-un bloc urât, în care am copilărit. Acolo e tot acasă, chiar dacă acum locuința aparține altcuiva.
Însă eu cred că am mai primit în dar un Acasă. Un loc în care mă simt în siguranță. Unde – nu știu bine cum – mintea și sufletul meu fac pace. Unde am găsit ocrotire, înțelegere și păsare. Iertare. Seninătate și tihnă.
Acasă sunt și la Putna.
Am amintiri luminoase, de aici.
Amintirea unui cer cu lună și stele privit dintr-o livadă, în preajma căreia curgea o apă.
Iarba înstelată de păpădii, pe care nu mă săturam să o privesc, în drumul de 3-4 kilometri dintre Mănăstirea lui Ștefan cel Mare și Sihăstria Putnei, drum pe care l-am făcut de multe ori pe jos.
Trandafirii de prin preajma Mănăstirii Putna, cu petale cărnoase și cu un miros pe care nu l-am mai regăsit nicăieri în altă parte.
Infinitele nuanțele de verde (din grădini, din curți, din păduri) de care nu mă pot sătura.
Consistența aerului.
Frumusețea din jur – atât de copleșitoare, încât de fiecare dată când o revăd plâng de prea-plin.
Câțiva oameni ai locului: cu smerenia, cu demnitatea și cu firescul lor.
Clopotele de la Mănăstire.
*
Există un duh al locului, iar acesta are legătură cu faptul că aici rugăciunea nu a încetat, de peste 550 de ani. Mai sunt și sfinții îngropați în pământul Putnei (iar dintre ei pe Ștefan cel Mare și Sfânt îl iubesc fără rest). Mai e și harul preoților monahi care ajută, slujesc sau mijlocesc.
*
Nu știu dacă, după ce am să mor, voi ajunge măcar până la poarta raiului, cât să arunc o privire peste gard, ca să verific cum sunt rânduite lucrurile pe-acolo.
Știu însă că la Putna eu am primit cadou un rai – de înțelegere, de bunătate, de blândețe.
Și mai știu că acolo voi fi, ori de câte ori voi merge, ACASĂ.
Video de Ștefania Ciobanu
