Orice iubire e un troc – mi-a spus la sfârșitul adolescenței un domn care se pricepe să repare minţile oamenilor. Şi-afacerea ţine atâta timp cât niciuna din părţi nu se simte trasă pe sfoară…
Priveşte-ne pe toţi cu o detaşare ironică, mi-a zis altădată un bărbat de care eram amorezată până peste urechi… Ia de la fiecare bărbat din viaţa ta doar ceea ce îţi poate da, aşa cum de la prun mănânci fructul, iar de la morcov rădăcina…
Ambele sfaturi mi s-au părut, la vremea lor, de un cinism atroce. Mai ales că îmi călcau în picioare nişte convingeri în care se bălăcea o minte zăpăcită de basmele copilăriei; de absolutismul înduioşător al adolescenţei; de exigenţa și de idealismul primei tinereţi.
Târziu, am înţeles ce voia să spună nenea care se pricepea să repare mințile oamenilor.
Enervantul troc de care îmi vorbea era, de fapt, negocierea nevoilor, a limitelor și a altor variabile care intră în ecuația fiecărei legături omenești. E o târguială echitabilă (dar inegală – în absolut!) între dorințele, vrerile, năzuințele, așteptările celor pe care îi leagă fie prietenia, fie dragostea.
Doar trăirile de-ndrăgostit se lasă (o vreme!) măsurate cu aparate ce cuantifică apropierea de al nouălea cer. Apoi intensitatea lor se reglează – cuminte – la amperii, miliamperii, microamperii sau kiloamperii traiului de fiecare zi.
Iar povața pragmatică a bărbatului pe care cândva îl iubeam ,,la nemurire” a ajuns să sune altfel în mintea mea: Mulțumește-te cu ceea ce-ţi poate da fiecare bărbat din viaţa ta… Ia de la fiecare om doar ceea ce îţi poate oferi, aşa cum de la prun mănânci fructul, iar de la morcov rădăcina… E o naivitate păguboasă s-aștepți ca – numai și numai pentru tine!!! – plopul să facă pere, răchita – micșunele ori porcii să zboare. (Și, fie vorba între noi, e o infatuare fără margini: Cine-i fi tu, să ceri altora să-ți fie pe plac?!)
Nu știu alții cum sunt…
Dar eu mi-am dat seama că în viața mea durează acele legături construite în virtutea unor înțelegeri cu termeni care-au rămas clari, de-a lungul vremii.
Am lângă mine oamenii cu care, în momentele sensibile ale poveștilor noastre comune, am ,,negociat” așteptări și nevoi. Cărora le-am împărtășit putințe și neputințe. Cărora le-am spus până unde, cum și cât pot să le stau alături. Prieteni lângă care am exersat acceptarea. Ascultarea. Încurajarea. Și iertarea.
Cei cărora socotelile mele li s-au părut denudate de orice căldură omenească; cei pe care nicio ,,târguială” onestă, autentică, nu i-a putut scoate din rosturile lor – au plecat.
La rându-mi, m-am îndepărtat de ceilalți când limitele mi-au fost încălcate; când – după calcule amânate uneori zeci de ani – am ajuns să recunosc că investiţia mea de timp, de energie, de emoții a devenit falimentară.
Mult timp, am resimțit toate aceste pierderi ca pe niște eșecuri personale. Ale mele, nu ale altcuiva…
Însă până la urmă orice legătură care durează e ŞI un troc. Iar ,,afacerea” ţine atâta timp cât niciuna din părţi nu se simte trasă pe sfoară…
Dar dacă la mijloc o fi mai mult întâmplarea? Sau norocul? Sau inevitabila atrofiere a amorului propriu? Sau orbirea voluntară?
Sau puțin-puțin din toate acestea, la un loc?
Sursă foto – AICI
