În 1971, după terminarea facultăţii, Alex. Ştefănescu a fost timp de şase luni profesor de limba română într-un cătun – Caşvana. El şi soţia lui erau primii licenţiaţi veniţi să predea la şcoala din sat. Perioada cu pricina, descrisă de Alex. Ştefănescu în cartea noastră de convorbiri, are ceva din atmosfera unei proze a absurdului: „Piața centrală a satului era pavată cu… noroi. Un noroi în care intrai până la glezne (și în care mi-am și pierdut la un moment dat un pantof, fără să-l mai găsesc vreodată). Predam limba și literatura română la câteva clase. În timpul orelor se întâmpla adesea să deschidă ușa câte un țăran care, fără să-mi spună măcar bună ziua, își lua copilul, îi punea o sapă în mână și îl ducea la muncă, pe câmp. Directorul școlii lua din lemnele de foc destinate încălzirii claselor, ca să-și încălzească propria casă. Drept urmare, în clase era frig ca într-un cavou. Populația satului (formată din români și ceangăi) era refractară la ideea de învățământ obligatoriu și refuza să-și dea copiii la școală, pentru că avea nevoie de ei la muncile agricole. Dacă insistai, te alungau din curtea lor, agitând un topor în aer.”
În toată harababura din Caşvana, Alex. Ştefănescu scria critică literară. S-a dedicat în cele din urmă acestei profesii, exersându-şi astfel vocaţia pedagogică înnăscută, căci stilul său de critică e al unui magistru prietenos care îi iniţiază pe ceilalţi în frumuseţea literaturii. Şi-a exersat acest talent ani la rând ca exeget, istoric literar şi descoperitor de talente la Poşta redacţiei.
O dovadă a amintitei înzestrări e şi recenta sa carte – Mesaj către tineri: Redescoperiţi literatura!, apărută la Curtea Veche Publishing.
Cele trei părţi ale volumului – Ce nu scrie în manualele şcolare, Câte ceva despre literatura română, Cum trăieşte un om care trăieşte pentru literatură – sistematizează idei expuse în textele critice, în pagini confesive sau la întâlnirile cu publicul.
Cartea îi poate convinge pe înstrăinaţii de literatură să regăsească farmecul acesteia, căci aduce argumente memorabile. Iată câteva: merită să redescoperim literatura, întrucât toţi avem nevoie de ea, dar nu ştim acest lucru; literatura este o sursă o plăcere inofensivă; este însăşi esenţă de viaţă şi cheamă oamenii la ceva mai înalt decât existenţa cotidiană; ne dezanimalizează; ne face mai frumoşi.
Există în volum idei – radicale – ce par de domeniul evidenţei, dar pe care nimeni nu le-a explicat pe îndelete, până acum: în literatură nu are importanţă de ce scrii, important este CUM scrii; dacă scrii, nu contează câtă emoţie investeşti într-un text, contează doar câtă emoţie provoacă acel text cititorilor; un text literar care nu are valoare nu există; în literatură nu există progres, ci doar o succesiune de mode; critica literară nu este o ştiinţă; nu este suficient să ai talent ca să fii scriitor; în literatură nu există un dincolo de aparenţe, literatura e fix ceea ce pare ş.a. Aserţiunile sunt susţinute de raţionamente ingenioase, de exemple originale.
Paginile care mie îmi plac cel mai mult sunt cele despre mit – văzut de Alex. Ştefănescu drept „esenţă de realitate”, nu o falsificare a ei. Sunt pagini în care autorul polemizează cu practicanţi celebri ai demitizărilor curente. Unul dintre aceştia e Lucian Boia.
Deseori îi aud pe unii că i se adresează lui Alex. Ştefănescu cu apelativul „Domnule profesor”, iar eu îi corectez imediat amintindu-le că Alex. Ştefănescu a practicat această îndeletnicire doar puţină vreme, după terminarea facultăţii. Totuşi, cei care îl numesc profesor pe Alex. Ştefănescu nu greşesc deloc!
Maniera în care îşi exercită profesia de critic literar; talentul şi optimismul pedagogic (vizibile în ultima sa carte); stilul critic cu desăvârşire lipsit de narcisim auctorial fac din Alex. Ştefănescu un în profesor generic – de literatură.
Profesorul ideal.
Reproduc în exclusivitate pentru cititorii acestui blog câteva fragmente din cartea lui Alex. Ştefănescu, obţinute cu complicitatea Mirunei Meiroşu, PR Manager la Curtea Veche Publishing.
E felul meu de a-l sărbători pe autor, întrucât foarte curând – pe 6 noiembrie – e ziua lui de naştere.
Mitul nu înseamnă o falsificare a realităţii, ci o captare a esenţei ei
…Pe mine, de pildă, nu mă impresionează niciodată „curajul“ cuiva de a demonstra neadevărul unui mit. Bineînţeles că mitul este neadevărat privit din afară, în absenţa oricărei participări sufleteşti. Adevărul lui este de altă natură decât adevărul non‑fiction. De altfel, asupra acestei reguli am „convenit“ cu toţii, încă din vremea (mitică) a creării primelor mituri. Ne‑am înţeles, atunci, ca miturile să reprezinte o formă de lirism colectiv, pe care să o alimentăm şi să o întreţinem cu entuziasmul nostru. Este ridicol să vină acum cineva şi să ne anunţe, cu aerul că face o mare descoperire, că ne iluzionăm. Dar tocmai aceasta ne‑am „propus“, să ne iluzionăm!
Când mergem la teatru şi, aşezaţi cuminţi în scaune, urmărim spectacolul, ştim bine ce facem. Nu avem nevoie de cineva care să aprindă lumina şi să strige:
— Opriţi‑vă! Este o înşelătorie! Oamenii pe care îi vedeţi pe scenă nu sunt ceea ce pretind că sunt. Sunt actori!
Exact aşa mi‑l închipui pe un demitizator. Ca pe un trouble‑fête puţin ţicnit care întrerupe vraja comunicării dintre artişti şi public, în timpul unui spectacol, contestând realitatea a ceea ce se petrece pe scenă. Dar înainte de intervenţia lui, viaţa de pe scenă era reală, mai reală chiar decât realitatea, fiind esenţă de viaţă.
Unitatea milenară a românilor din vestul şi estul curburii Carpaţilor este un asemenea mit. Specialiştii în istorie pot aduce sute de dovezi că între provinciile româneşti au existat divergenţe sau chiar războaie (aşa cum pot aduce şi sute de dovezi că în orice epocă s‑a manifestat un sentiment al coeziunii etnice). Dar tot acest demers ştiinţific nu are nicio legătură cu mitul, care captează realităţi fulgurante, amintiri, nostalgii, aspiraţii. Din punct de vedere mitic, suntem, într‑adevăr, daco‑romani, înfruntăm împreună istoria, avem o misiune în această lume şi nu ne poate învinge nimeni. Naivităţile trăite cu ardoare nu mai sunt naivităţi.
Ce este fals în ideea că un bărbat se căsătoreşte nu cu o femeie oarecare, ci cu unica femeie de pe Pământ destinată lui?
Totul — desigur — este fals. Dacă ne gândim că bărbatul respectiv a avut o arie de selecţie restrânsă, cunoscând până la căsătorie doar douăzeci‑treizeci de femei, falsitatea ideii devine şi mai evidentă. Este foarte probabil că femeia ideală pentru el se afla printre celelalte femei, necunoscute lui, în număr de trei miliarde. Dar, din punct de vedere mitic, nu exista nicio fiinţă pe lume mai potrivită ca soţie pentru bărbatul în cauză. Este şi acesta un adevăr, de altă natură decât adevărul practic, dar este un adevăr.
S‑ar putea crede că modul acesta de a înţelege şi a apăra mitul ţine de trecut, de o gândire patriarhală, de o sensibilitate inoperantă în vremea noastră. Complet greşit! În realitate existenţa modernă se bazează în continuare pe mituri, chiar dacă este vorba de mituri de dată recentă. Civilizaţia occidentală însăşi nu ar funcţiona dacă beneficiarii ei nu ar colabora, cu generozitate, la susţinerea unor ficţiuni, cum este, să zicem, aceea a importanţei fiecărei fiinţe omeneşti. În ideologia „drepturilor omului“, omul nu figurează ca simplu individ, ci ca persoană, tocmai pentru a i se proclama imunitatea, valoarea apriorică, egalitatea cu semenii săi. Din punct de vedere ştiinţific se poate oricând demonstra că oamenii nu sunt egali între ei, că unii prezintă importanţă pentru colectivitate, iar alţii nu, că există oameni inferiori din punct de vedere moral până şi unor câini ş.a.m.d. Dar din punctul de vedere al „drepturilor omului“, deci al mitului, fiecare fiinţă omenească prezintă importanţă, şi anume o maximă importanţă, justificând orice efort făcut pentru protejarea şi, la nevoie, pentru salvarea ei.
Crezând în mituri nu abdicăm de la luciditate, ci, dimpotrivă, cu luciditate ne situăm în regimul lui ca şi cum. Ştim că noi, oamenii, nu suntem toţi la fel de importanţi, dar ne purtăm ca şi cum am fi. Ne lăsăm cuprinşi de reveria unei sacralităţi a fiinţei omeneşti, despărţindu‑ne decis, prin asumarea unui mit, de animalitatea noastră originară. Triumful deplin al acţiunii de demitizare ar însemna recăderea în animalitate.
* * *
P.S. În ceea ce‑l priveşte pe Eminescu, mai gravă decât demitizarea lui este înstrăinarea multora dintre noi de opera extraordinară pe care ne‑a lăsat‑o. Lipsa de entuziasm şi chiar ostilitatea manifestate faţă de ediţia anastatică a manuscriselor sale, realizată din iniţiativa lui Eugen Simion, ilustrează această înstrăinare.
M‑am întrebat adeseori ce s‑ar putea face pentru relansarea operei lui Eminescu. Există o soluţie, din nefericire destul de greu de pus în aplicare. Ar trebui ca noi, românii, să ne schimbăm radical modul de viaţă. Să ne cultivăm, să ne emancipăm, să trăim mai frumos. Să ne ridicăm, din nou, la înălţimea poeziei eminesciene.
S‑au făcut auzite în ultima vreme voci care susţin că această poezie s‑a demodat. Nimic mai fals. De fapt, noi suntem depăşiţi de această poezie. Pe verticală. Ea a rămas la aceeaşi înălţime, în timp ce pe noi comunismul ne‑a doborât, scufundându‑ne în prozaism şi promiscuitate.
Cei care contestă poezia lui Eminescu sunt un fel de copii ai străzii, urâţiţi de o foame culturală cronică, intoxicaţi de aurolacul falsei sensibilităţi promovate de „tovarăşi de la tineret“ sau „de la propagandă“, ca Ion Iliescu. Ei se apropie de această poezie ca de o vitrină cu obiecte de vis, intangibile; iar unghiile lor de multă vreme netăiate zgârie geamul neputincioase.
Nu este suficient, deci, să vorbim la aniversări despre Eminescu. Nu este suficient nici măcar să‑l citim. Trebuie să ajungem să avem o altă stare de spirit, ca în vremurile noastre bune. Abia după ce ne vom reconstitui civilizaţia distrusă de comunism vom redeveni cititori ai poeziei lui.
Când tinerii, intrând în librării, vor cere poeziile lui Eminescu (şi aceasta nu pentru a îndeplini o obligaţie şcolară), vom putea considera că în România a început din nou să se trăiască normal.
Cum aş preda eu literatura dacă aş fi profesor
Dacă aş fi profesor de română la un liceu, nu aş ţine cont de programă şi nici de manualele şcolare, nu i‑aş obliga pe elevi să‑şi noteze ceea ce spun, nu i‑aş plictisi analizând operele literare într‑un limbaj rebarbativ, cu aparenţă de terminologie ştiinţifică, nu le‑aş pretinde să înveţe pe de rost fraze critice, nu le‑aş vorbi despre manifeste literare, toate de un teribilism infantil şi lipsite de orice influenţă asupra marii literaturi, nu le‑aş dicta biografii solemne ale unor mari scriitori, nu i‑aş încadra pe aceştia în curente literare, atât de asemănătoare cu nişte blocuri de locuinţe muncitoreşti, nu aş prezenta contextul socialpolitic în care au trăit, nu aş scrie pe tablă liste cu cărţile care trebuie citite în mod obligatoriu.
Aş face cu totul şi cu totul altceva. Le‑aş cere elevilor să‑mi recomande ei cărţi bune (ca să am ce citi în weekend) şi să‑mi explice de ce anume le consideră bune. Apoi, în săptămâna următoare, le‑aş comunica impresiile mele de lectură, le‑aş confirma sau infirma aprecierile, m‑aş contrazice cu ei şi aş stimula contrazicerile dintre ei, aş citi cu glas tare pasaje din cărţile parcurse de mine la îndemnul lor. Informaţii despre fiecare scriitor şi despre epoca în care a trăit le‑aş da numai dacă mi le‑ar cere ei. Astfel, împreună, redevenind eu însumi elev şi acceptându‑i pe ei ca profesori, am explora literatura (ei pentru prima dată, eu pentru a doua), am citi, neobligaţi de nimeni, ce au scris alţii despre textele care ne‑ar entuziasma sau dezamăgi pe noi, am face descoperiri care ar uimi lumea literară.
Chiar şi după ce ei ar absolvi liceul, încă ne‑am întâlni din când în când ca să ne lăsăm fermecaţi împreună de frumuseţea literaturii. Întâlnirile noastre, asemănătoare cu nişte şedinţe secrete, i‑ar mira pe mulţi şi n‑ar fi exclus ca şi SRI‑ul să încerce să afle în ce scop ne întâlnim. Dacă ar infiltra un agent printre noi, ar avea o surpriză: acel agent s‑ar contamina de dragostea noastră pentru literatură, şi‑ar da în scurtă vreme demisia şi şi‑ar căuta un post de librar sau bibliotecar.
Alex Ştefănescu, Mesaj către tineri: Redescoperiţi literatura!, Curtea Veche Publishing, 2014
