„Nu-i așa că iubirea înfrânge răul? (Ana, 7 ani)“

Vis inutil

de

După atâta vreme, te-am visat.

Nu ştiu din ce cotloane ale minţii mele te-ai ivit, strigoiule!

Ne-aflam amândoi în grădina casei tale. Pe banca noastră, pe care am stat când ne-am văzut ultima oară.

Aveai doi copii: un băiat ajuns la vârsta adolescenței și o copilă blondă de vreo patru ani, care-şi făceau de lucru prin preajmă. Le spuneai Ştefan şi Ileana. Aşa cum îi chemai cândva la tine – cu toată-mpotrivirea mea – pe pruncii noştri nenăscuţi.

Răsfoiam împreună un caiet pe care fiica ta din vis îl umpluse cu puncte, liniuțe și litere, ca la școală în clasa întâi. Nu-mi spuneai nimic. Privirile noastre se-ntâlneau doar acolo, pe foaia acoperită de scrisul acela de şcolăriţă neîndemânatică.

Stăteam în stânga ta. Din când în când, îți atingeam brațul – cu umărul.

Apoi ne-am apropiat obrajii. Îți simțeam obrazul aspru arzând, îți respiram respirația, tâmpla ta stângă zvâcnea sub tâmpla mea… Am închis ochii. Am stat aşa – un timp.

Era atâta tandrețe, atâta duioșie și atâta disperare în dăruirea noastră mută.

Savuram fiecare clipă în care erai – astfel – al meu, cu voluptatea cu care un condamnat la moarte soarbe, pe îndelete, din ultima țigară.

M-am trezit cu spaima că nu am să te mai văd niciodată.

M-am temut că nici în vis n-am știut să te fac să pricepi întru totul cum te-am iubit.

Te-am iubit mai presus de orice înțelegere omenească.

Mai presus de-nțelegerea mea.

Te-am iubit trăindu-mi de dinainte deznădejdea că n-ai să fii în veci al meu și disperarea că în fiecare zi te pierd, puțin câte puțin.

Dumnezeu s-a cam jucat  cu mine când m-a făcut să mă cred printre cei aleși să li se înfăptuiască toate vrerile.

A aruncat cândva asupra mea un fascicul de lumina (dragostea ta) și m-a-ndemnat să-mi joc iubirea pentru tine ca pe-o reprezentație cu un singur actor pe care toţi cei din jur – spectatori prozaici – îl urmăresc cu gura căscata…

Aș fi vrut să fii lângă mine – când m-am smuls din vis.

Aş fi vrut să mă ţii în braţe.

Să-mi spui la nesfârșit că ceea ce am trăit cândva n-a fost o simplă părere.

Aș fi vrut să mă fi ținut în brațe până la sfârșitul lumii.

Aș fi vrut să trecem prin viață asta îmbrățișați, fiindu-ne unul altuia scut.

N-ar mai fi putut să ne rănească nimic.

Nimic.

Sursă foto

Tag-uri:
·

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title