„Nu-i așa că iubirea înfrânge răul? (Ana, 7 ani)“

Vecinii fac lucruri trăsnite.

de

În timpul Campionatului Mondial, pe când meciul Germania-Brazilia era în toi, un vecin microbist de la etajul trei şi-a aruncat televizorul pe geam, imediat ce Toni Kroos a marcat al patrulea gol pentru nemţi.

 

Periodic, trei zile pe săptămână, alt vecin se uită dimineaţa la filme porno, cu sonorul dat la maximum şi cu ferestrele larg deschise, lăsând ca „muzicile” feminine cu ooooh şi aaaaah să ne gâdile îmbietor auzul.

 

În weekend, doi vecini de palier au improvizat, la două noaptea, un concert de vioară şi acordeon. Cei doi, muzicanţi într-un taraf de instrumentişti-amatori, se-ntorceau binedispuşi de la o nuntă la care făcuseră parte din cortegiul de însoţitori-cântăreţi ai miresei.

 

Iar la etajul unu locuieşte un vecin specialist în orhidee: am văzut cu ochii mei cum, în câteva luni, a înviat nişte tulpini sfrijite de orhidee la ghiveci, făcându-le să înflorească mai abitir decât acelea din florăriile cu ştaif.

 

Blocul în care stau a fost cândva cămin de nefamilişti – avea camere mari în care se înghesuiau chiar şi opt inşi; avea băi şi duşuri  „la comun”; „oficii” în care căminiştii improvizaseră bucătării. După Revoluţie, încăperile s-au vândut una câte una. Puţinii metri pătraţi cât măsura fiecare s-au transformat în locuinţe cu de toate. Deşi m-am mutat aici de opt ani, multe nu ştiu despre vecinii mei.  Îi pot număra pe degetele de la o mână pe cei cărora le cunosc numele şi poveştile.

 

În fiecare sâmbătă, Tanti T, vecina de la apartamentul 52 – o doamnă respectabilă, bunică de nepoţi studenţi – îşi punea capotul din atlaz rubiniu, o mască de faţă făcută-n casă şi ieşea în balconul de la etajul meu. Ducea cu ea două ceşti şi un ibric plin cu cafea proaspătă. La scurtă vreme, lângă ea răsarea nenea M, ofiţer-pensionar. Avea asupra lui o oglindă cu ramă argintie, un scăunel, un pămătuf de bărbierit cu mâner argintat, un briceag, un lighenaş cu apă, spuma de ras, un after-shave. Mirosul de cafea aburindă turnată în căni, amestecat cu parfum de cosmeticale bărbăteşti persista minute bune la etajul doi. Nenea M a murit de curând. Tanti T continuă să îşi bea – pe balcon – cafeaua de sâmbătă. Măşti nu-şi mai face. Nici atlaz nu mai poartă.

 

Chiar și pe caniculă, noua mea vecină de vizavi își etalează cu dezinvoltură cizmele negre, lungi, cu toc și cu pinteni. I se muleză perfect pe gambele ce-i zvâcnesc promițător când coboară scările. Femeia poartă încălțările la fuste minuscule, bine lățite pe șolduri. În loc de curele, îşi încinge mijlocul cu nişte lanţuri. Pe brațe, până la cot îi urcă brățări din piele neagră. Din brățări țâșnesc ținte, spițe și belciuge. După zornăitul pe care îl lasă în urmă pe coridor la venirile acasă şi la plecări, i-am învățat pe de rost programul. Ajunge să ascult muzica trupului femeii purtătoare de brățări, pinteni și lanțuri, ca să-i ghicesc starea sufletească. Când vine sau când pleacă, vecinii mei o pândesc de la geamuri – bărbaţii cu jind, femeile cu ciudă. De la careva dintre urmăritori am aflat că vecina de vizavi se întâlneşte cu un motociclist. Când se revăd, fac de fiecare dată aceleaşi lucruri. Se salută. Se îmbrăţişează. Bărbatul urcă pe motocicletă. Femeia saltă în șa, în spatele lui. Se apleacă înainte și se înnoadă – cu brațele – de trupul bărbatului. Eu îmi imaginez că cei doi rămân nedezlegați, cât e ziua de lungă.

Abia ieri am văzut-o de aproape, pentru prima oară. Când a trecut pe lângă mine, am tras cu ochiul la modelul încălţărilor. Aşa am constatat că tureacul cizmei drepte i se ţinea bine strâns de o proteză.

*

…Şi tot ieri am primit un manuscris cu povestiri ilustrate. De mult timp nu am mai avut parte de o asemenea surpriză. Autorul este şi un caricaturist subtil, are şi umor, are şi talent literar, dar scrisul nu este profesia lui (ci a altcuiva din familie – un foarte cunoscut scriitor). Ilustratorul şi autorul povestirilor ar trebui amendat pentru că nu a arătat până acum această înzestrare lumii! Am citit pe nerăsuflate paginile şi-am ales, în exclusivitate pentru voi, cititorii acestui blog, trei întâmplări cu vecini.

*

Vecini

     Vecinul meu de la 5 şade (cum spune o prietenă de-a mea) cât e ziulica de mare în faţa blocului, în pantaloni scurţi, cadrilaţi, cu o sticlă de bere în mână şi… nu face nimic. Uneori mai comentează agitat, ca alţii asemenea lui, meciuri de fotbal sau îi asistă competent şi concentrat, ca un specialist, pe cei care joacă table. Când trec cu sacoşele pline, venind de la câte vreun magazin, se interesează curios: „Da’ ce bunătăţi aţi mai luat acolo?”, iar eu îi răspund fantezist, de exemplu, că de data asta „acolo” nu mai am bunătăţi, ci o „bunăciune”, adică o casieriţă, una mai mică (n-am avut bani de una mai mare), că de fripturi şi de icre negre mi s-a cam acrit. El a râs gâlgâit, arătându-şi dinţii rari şi galbeni, înțelegând că e o glumă.

Patru baxuri

     Altădată, când m-a văzut chinuindu-mă cu patru baxuri de apă minerală pe care încercam să le duc simultan, nereușind pe deplin, m-a întrebat viclean şi tânguitor, fără să se ofere să mă ajute: “Ce faceţi cu atâta apă? Patru baxuri? Eu nu-mi permit nici măcar o sticlă. Beau apă numai de la robinet, că nu mă mai ajung cu banii.” I-am răspuns că apa nu e de băut, ci i-o duc vecinei mele, care face baie în apă minerală şi care mi-a spus autoritar: “Dragul meu, să fie numai apă de Borsec!” (că, săraca de ea, la cea de Tuşnad face alergie şi o mănâncă pielea, iar apa de Zizin o irită în zonele mai sensibile). M-a rugat pe mine să o ajut să-şi umple cada, deoarece bărbatul ei munceşte din greu, douăsprezece ore pe zi, şi a adormit, nenorocitul, flămând şi frânt de oboseală. De data asta, vecinul meu nu a mai înţeles că e o glumă, că prea îi dădusem multe detalii. M-a privit crunt, cu ură, murmurând revoltat şi meditativ: “Auzi, bă nenicule, baie în apă minerală! Mâine-poimâine o să facă baie şi în sfântul lapte. Şi să-i umpli mata cada… A dracului muiere, cum vă mai joacă pe toţi pe degete!…”

 

Tot vecinul de la 5

     Odată l-am văzut îngrozitor de trist, cu o figură chinuită şi căzută, de parcă i-ar fi murit cineva drag sau ar fi aflat că suferă de o boală incurabilă. L-am întrebat ce-a păţit şi el s-a apropiat de urechea mea şi mi-a şoptit cu năduf: „Mă plictisesc, domnu’, mă plictisesc.” Se plictisea. Probabil că nu mai intrase de multă vreme cineva în bloc…

 

Pictură de Avetis Khachatryan – Armenia 

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title