„Nu-i așa că iubirea înfrânge răul? (Ana, 7 ani)“

,,Te gândești cu dragoste la EA, ca și cum ar începe azi lumea.”

de

Pe bărbatul acela mi-l amintesc și acum, intrând în sala în care suntem adunați noi, copiii aflați la concurs. Nu am mai mult de zece ani, scriu poezii despre patrie, recit cu patos poeziile altora și mă aflu la Piatra-Neamț la un concurs de creație.

Tânărul e deșirat; are plete blonde; e îmbrăcat într-o cămașă albă, largă, ce se înfoaie în mers. Poartă blugi. Zâmbește încontinuu.

Surâdea încă de când intrase (în urmă cu o jumătate de oră, însoțit de prietenul său) în încăperea în care ne aflăm noi. Surâde și când ne vorbește – cu un fel de sfială, cu încântare, cu bunăvoință. Ne spune că îl cheamă Aurel Dumitrașcu, iar că prietenul său se numește Adrian; amândoi sunt poeți. Repet în minte: Aurel și Adrian; Adrian Alui Gheorghe. Și Aurel.

Aurel…

Apoi, nu mai aud nimic din spusele lui. Îl privesc cucerită – pe Aurel Dumitrașcu.

Mereu am visat să întâlnesc un poet. În sfârșit, am unul în fața ochilor!

Sunt îndrăgostită în secret de poza lui Eminescu tânăr (singura fotografie a lui Eminescu pe care, la vârsta aceea, o cunosc din cărți și la care, de câte ori am ocazia, mă uit pe ascuns, într-o volumaș de poezii ce îl port mereu asupra-mi). Poza lui Eminescu tânăr mă  învățase că toți poeții vor fi semănând cu niște prinți. Astfel îmi pare și Aurel Dumitrașcu. Un Făt-Frumos ingenuu, exuberant și amabil.

*

Douăzeci și cinci de ani au trecut de la această întâmplare până azi. Pe Aurel Dumitrașcu nu l-am mai văzut niciodată. Peste ceva vreme avea să moară de leucemie. Dar l-am reîntâlnit – când încă mai eram copil, iar apoi, la maturitate – pe prietenul alături de care apăruse atunci, atât de senin, în sala cu pionieri adunați la un concurs de creație, ținut în Piatra-Neamț.

Va rămâne în mitologia vieții literare prietenia dintre Aurel Dumitrașcu și Adrian Alui Gheorghe. Primul moare la 35 de ani neîmpliniți. Scosese până atunci, două volume de poezii. Cărțile fuseseră măcelărite de cenzură. După dispariția lui Aurel Dumitrașcu, Adrian Alui Gheorghe devine ambasadorul și salvatorul operei acestuia. Se îngrijește de apariția postumă a unor cărți de versuri; îi recuperează Jurnalul și îl publică: în total – aproape 1000 de pagini tipărite, sub titlul Carnete maro.

De curând, la Adrian Alui Gheorghe au ajuns câteva scrisori trimise de Aurel Dumitrașcu către T, o tânără pe care o îndrăgise pe vremea când el era profesor în Sabasa, iar ea – eleva lui. Poetul îndrăgostit de T (și de dragoste) a dus cu el această iubire ani la rând, până la moarte.

L-am rugat pe Adrian Alui Gheorghe să împartă cu mine, cu voi – cititorii blogului meu – aceste scrisori de (mare) dragoste. Din paginile pe care mi le-a încredințat, am selectat câteva fragmente.

 *** 

T

(din Carnete maro)

 

Ea nu are seamăn poate și fiindcă e atât de tânără, uluitor de tânără. Are ceva ce nu se poate cataloga.  Așa sunt toate minunile. O sărbătoare! Poate va rămâne alături de poezie ultima ta viață. Numai EA alături de poezie. Sau un alt nume absolute al poeziei. EA.

*

EA – fie pacea și semnul cu care ai curajul să-l recunoști și pe Dumnezeu!

*

Te gândești cu dragoste la EA, ca și cum ar începe azi lumea.

*

Dacă la ora aceasta ar da telefon Dumnezeu, ştii despre cine i-aş vorbi? Despre tine, dulce T.! I-aş spune cum scuturi tu cireşii de floare şi cum cad florile în mine şi cum  mă laşi tot cu flori şi te duci după deal să vorbeşti  cu  nu  ştiu  ce  izvoare.  „O,  ar  zice  Dumnezeu,  dar  Tudoriţa aceasta n-a trecut niciodată prin cerul meu, nu am văzut-o pe acolo!” Şi eu i-aş spune: „Tovarăşu Dumnezeu, marţi o să facem o şedinţă-trăsnet şi vom analiza incompetenţa matale în a vedea clar de ce Frumuseţea vrea să rămînă pe Pămînt. În această sedinţă toţi vor fi împotriva matale, pentru că toţi ştiu că Pămîntul e-n echilibru numai pentru că există un poet zurbagiu nebun după ea”. Dumnezeu, ca o făptură ascultătoare, se va  duce  la  casa  lui  din  cer  şi  o  să  tot  plîngă  că  este  nefericit  şi nepriceput. Apoi, într-o dimineaţă, se va uita spre Pămînt şi ne va vedea împreună. O să zică: „Fericiţi cei care ştiu să rămînă pe Pămînt, fericiţi ce-i care-i cheamă numai împreună Tudoriţa şi Aurel”. Apoi o să plouă. Şi noi vom sta în iarbă şi ploaia va veni la noi cu gînd bun, şi eu te voi săruta şi voi zice: „O, gura ta dă toată lumina cerului!”. Şi tu vei zice: „Prostule, cerul eşti tu!?

 

Scrisori către T

Draga mea,

 

Altădată îți scriam imediat ce primeam cuvintele tale. Îmi închipui că nu eram mai ”nebun”, ci mai aproape de iluziile pe care mi le provocai. Te căutam ca pe o rugăciune și sufeream cînd nu te puteam rosti. Mă va emoționa mereu faptul că n-ai avut și nu ai nici o șansă să-mi ieși din suflet. Ai rămas o regină în sufletul meu. În fiecare zi în care îmi umbli prin gînd, mi se face dor de tine. Uneori, cu sufletul meu de poet, sunt convins că te întorci, că pleci doar ca să mă vezi. Puțin. Cît de puțin. Vezi, acum, retrospectiv, vei fi înțeles că răul nu venea și nu ar fi putut veni dinspre mine. Ceea ce iubești trebuie protejat. Simpla ta prezență m-a făcut fericit întotdeauna. Mi-ar plăcea atît de mult să mai stai cu mine uneori.

Sigur, absența ta, a interesului tău de a mă vedea (?!) nu mai închipuie numele tău foarte des în zilele mele. De părăsit, însă, în sensul dumnezeiesc al cuvîntului, nu te părăsesc niciodată.

 

M-am gîndit că Dumnezeu nu există, poate, însă e bun. Vezi, în timp, El (cine altcineva) mi te readuce în gînd de fiecare dată la fel de profundă în emoția cu care te receptez. Ai fost o privilegiată a forței mele de a iubi și se pare că vei rămîne o privilegiată. Întotdeauna port cu mine un castel pentru tine. În anii din urmă, însă, nu am știut să-ți arăt drumul spre acest castel. Și poate că nici nu voiai. Îți plăcea să rătăcești drumul și, de fapt, farmecul tău se înmulțea astfel. Mie mi-au plăcut întotdeauna oamenii ”incorecți”, care fac uneori altceva decît te aștepți să facă (dar nu lucruri rele!). Să te bucuri uneori pentru că ai rămas atît de vie în gîndul meu! Și să nu te (mai) superi că mă (mai) gîndesc la ”trecut”. Sunt un nostalgic și tot ceea ce scriu este o rană prin care multe voci se miră. Voi purta nostalgia imaginii tale, întotdeauna bulversantă, poetică. Sunt și lucruri de care nu mă pot despărți, de care nu vreau să mă despart: amintirea ta, de exemplu. Nu am nimic să-ți reproșez, nimic!

Ai fost în fiecare zi minunată. Și ești, firește! Mi se-ntîmplă des să fiu amețit de dorul tău, mă gîndeam la tine la fel de mult cît se gîndesc alții la Dumnezeu.

 

*

Nu ești o femeie de care mi-e dor, ești mereu mult mai mult. Atît de constant și profund nu te va mai iubi nimeni, chiar dacă ar fi minunat să ți se (mai) întîmple. Pentru că iluzia unei mari iubiri nu-ți va fi suficientă pentru a-ți trăi iubirea așa. Întreabă-mă:  -Dar de ce nu ai înțelepciune?! De ce-mi repeți la infinit, de ani de zile, iubirea ta năstrușnică?! Nu știu, T, și poate că nici nu țin să știu. E vorba doar, probabil, de un sentiment atît de puternic pentru cineva încît tot restul vieții el nu se mai stinge. Oricît aș încerca să iubesc pe altcineva, tu continui să rămîi acel vîrtej poetic în care mi se repetă afectivitatea cea mai curată sau nevoia de afectivitate. Cred că de multe ori îmi place să-ți spun în ce gînduri (mai) trăiesc. Nu știu în ce măsură tu ai simțit că ne leagă ceva neștiut, dar eu știu tot timpul că nu ai să pleci niciodată din ceea ce se emoționează în mine.

 

*

Eu am nevoie de tine pentru că te iubesc mereu. Tu ai nevoie de mine pentru că oricum rămîn singurul om pe care-l poți ruga absolut orice și în care ar trebui să crezi pur și simplu, adică să ai încredere deplină. Oricine te-ar putea vinde, nu și eu! Constat, scriindu-ți, că mereu îmi mărturisesc și iubirea curată care nu s-a stins. Nu te supăr! Probabil că toată viața o să-mi placă să-ți spun cît de mult țin la tine. Chiar și cînd ai să fii o băbuță! Pe cît e de complicat sufletul unui poet, pe atît e de curat întru anumiți oameni. De cîte ori le mărturisesc prietenilor că te iubesc la fel de mult ca acum șase-șapte ani! Sigur, nu mai sufăr că nu-mi răspunzi la fel, nu te mai găsesc ”vinovată” cu ceva, dar îți duc dorul. Au fost niște ani irepetabili! Tu însăți mărturisești că te întorci nostalgică în acele vremuri pure! Și dacă ai suflet, știu, mereu ai să te întorci acolo.

Mai scrie-mi! Orice! Și să ai încredere oricum în îngerul tău păzitor… constant adică în mine! Să-ți fie bine în suflet!

 

Te sărut!

Aurel

 

Aurel  Dumitraşcu  s-a  născut  la  21  noiembrie  1955  în  satul Sabasa, comuna Borca, judeţul Neamţ.

Cărți publicate (antume și postume; volume de versuri, antologii, jurnal): Furtunile memoriei; Biblioteca din Nord; Tratatul  de eretică; Mesagerul – opera  poetică; Fiara melancolică; Scene din viaţa poemului; Divina Paradoxalia – antologie; Lebăda  care  închide  infernul.  Poeme  inedite; Frig,  roman  epistolar  Aurel  Dumitraşcu  –  Adrian  Alui Gheorghe; Cine merge în Paradis; Cartea  neterminată –   antologie; Carnete maro I-II (Jurnal).

Moare în 16 septembrie 1990. Este înmormântat în satul natal.

Scrisorile către T au fost publicate integral în revista ,,Conta” (director Adrian Alui Gheorghe), nr. 11/ 2012.

Portrete de Murivale 

 

 

 

Categorii:
Guest Star

Comentarii

  • Fascinant sufletul acestui om. Multumim, Ioana, e cel mai frumos cadou de Dragobete!

    Lia Faur 20 februarie 2013 22:19 Răspunde
    • Aurel Dumitrașcu e un om pe care l-aș fi răpit lumii și nu l-aș mai fi dat, cu totul, înapoi.

      ioana 27 februarie 2013 19:36 Răspunde
  • Frumos portret, ametitoare e puritatea memoriei…!

    AAG 21 februarie 2013 13:10 Răspunde
    • Eu nu pot decât să vă mulțumesc pentru că m-ați ajutat să îmi amintesc mai bine, domnule Adrian Alui Gheorghe! MULȚUMESC!

      ioana 27 februarie 2013 19:38 Răspunde
  • Ioana, cand aflu o noua postare de-a ta, pentru lectura ei sunt deja pregatita altfel, sunt emotionata dinainte de a citi. Scrii extraordinar de sensibil, orice.
    Ma intreb, oare trebuie sa te nasti poet sa poti iubi astfel, mereu la fel de frumos si la fel de statornic? Nu stiu sa spun precis dar cred ca doar poetii cu sufletul lor mai mult in cer decat pe pamant sunt in stare de asemenea iubiri declarative.

    Moi 21 februarie 2013 14:08 Răspunde
    • Pesimistă de felul meu, zic că mai toți oamenii vor să fie iubiți, dar foarte puțini sunt în stare să iubească. Printre cei pe care i-am întâlnit eu, majoritatea trăiesc doar în/ prin cărți.

      Îți mulțumesc pentru aprecieri.

      ioana 27 februarie 2013 19:45 Răspunde
  • Când citeşti şi ţi se lipesc de suflet sau te regăseşti în acele rânduri, ţi se umple inima de bucurie, o experienţă ce ar fi bine să o reluăm cât mai des. Chiar trebuie să crezi în dragostea pură, chiar dacă nu are un răspuns pe măsură, sunt mai fericiţi (nu doar în/prin cărţi) cei care iubesc decât cei ce sunt iubiţi.
    Am decoperit recent articolele tale, îmi plac, mă regăsec în ele, continuă, te urmăresc.

    eugen 14 martie 2013 17:58 Răspunde
    • Dacă acest mesaj ar fi venit din partea unei femei, poate că (din teribilism, din joacă) m-aș fi repezit să răspund de-a-ndoaselea despre cine-i mai fericit: dătătorul sau primitorul de dragoste.

      Cum îndemnul de a crede în dragostea pură vine din partea unui bărbat (necunoscut) și e iscat de însemnările despre un alt bărbat – și ce bărbat! – îmi pun între paranteze spiritul de cârcotașă.
      Spun doar atât: mulțumesc pentru vizită și pentru încurajare.

      ioana 15 martie 2013 14:27 Răspunde
  • Nu e corect!

    Nu ştiu, să mă simt privilegiat sau discriminat?
    Aş fi (fost) bucuros să aflu răspunsul de-a-ndoaselea, sper să nu renunţi la spontaneitate şi la joacă, altfel nu ştiu ce rămâne.

    eugen 16 martie 2013 13:50 Răspunde
    • Hai să spunem că e vorba de o discriminare…pozitivă. Nu e foarte, foarte corect, desigur; e doar o dovadă de înțelepciune, cumpătare, prudență, mai-mult-ca-perfecțiune :).
      Și mie mi-ar plăcea să nu mă dezvăț la spontaneitate și joacă, deși tare multe bătăi de cap îmi dau asemenea deprinderi.

      ioana 18 martie 2013 4:53 Răspunde
  • Deşi mesajul anterior era o capcană ai scăpat mai mult decât onorabil (AA+), eşti foarte bună, îmi placi, calificativul maxim este AAA. Dar cu întelepciunea, cumpătarea şi prudenţa m-am blocat, suntem în total dezacord.
    Octavian Paler spunea cândva, undeva (redau mai mult ideea):
    – De mici suntem îndrumaţi de părinţi, de invăţători, educatori, etc. – aşa e bine, aşa e frumos, aşa e corect, nu e bine, nu e frumos, nu e corect – după reguli care ne fac prizonieri ai conventiilor sociale, inăbuşind în noi dorinţe, bucurii pasiuni şi poate lăsand să trecă pe lângă noi dragostea adevărată şi poate Marea dragoste. Nu susţin anarhia dar susţin eliberarea minţii noastre din încătuşare. Dacă există oameni liberi? Da există – copiii, bătrânii, poeţii, pictorii şi alţi visători, şi să nu uit nebunii, acei oameni săriţi dar fericiţi. Daia îi iubesc io pe iei pe toţi că sunt libeeeeeri !!!!!!!!!!!! neîngrădiţi de „ce o să zică lumea”.
    De ce bătrânii? (mă refer în special la bunici, nu la bunice) – ei se trezesc la 60 – 70 de ani fără nici o reţinere, nu-i mai interesează convenţiile sociale, sunt împotriva nimănui şi a tuturor, nu le mai poate fi cumpărată tăcerea de consoarte – măi femeie iar ai ascuns pălinca – mi-ai mâncat sănătatea o viaţă întreagă … – frumos „dragoste adevărată” de o viaţă, mai repede sentimente, trairi şi nemulţumiri încătuşate o viaţă. Important este că ies din încătuşare – noi trebuie să întelegem mai repede lucrul acesta.

    Citind anul trecut cartea lui Paler – Calomnii mitologice, mi-a plăcut concluzia lui: doar ce este făcut cu pasiune are însemnătate pentru noi mai târziu, gândire fără măsură, muncă fără măsură, iubire fără măsură, etc. Doar ce este născut din “greşeală” naşte bucurie, adevăr, dragoste, etc. De fapt îndemnul grecilor din antichitate “ totul cu măsură”, este aplicat de antici şi de zei exact pe dos, sau au rămas posterităţii chiar acele fapte generate de lipsa măsurii.
    Am exagerat cu trimiterile la Paler, dar cred că în 2012 când eram “eşuat în larg” şi cărţile lui mi-au dat un nou înţeles vieţii.

    Cred că ţi-am adus destule argumente pentru lipsa de cumpătare, dacă crezi că am bătut câmpii taie-le, dar undeva într-un colţişor al minţii o să rămână.

    Şi acum două rânduri despre dragoste. Articolul tău şi mesajul meu vorbeau de dragoste, şi ce dragoste, dragoste adevărată, şi dacă nu pot să mă întind acum cu explicarea credinţei mele în dragoste, nu pot să nu punctez:
    – Mesajul meu iniţial era că mă bucur să mă regăsesc în gândurile şi trăirile poetului, dar despre asta poate altădată;
    – Pentru a te îndrăgosti îţi trebuie puţină sau mai multă nebunie, nu întelepciune;
    – Caută iubirea cu inima, nu cu capul. “(Mark Twain)
    – Viaţa este frumoasă şi e păcat să trecem prin ea, fără să iubim, măcar o singură dată, cu adevărat…( Octavian Paler);
    – Dragostea este înţelepciunea nebunului şi nebunia înţeleptului (Octavian Paler);
    – Chiar dacă o să le supăr pe fetele care au postat frumoasele poveşti de dragoste, o să spun ce spun toţi filozofii – căsătoria omoară dragostea, cel puţin în condiţiile grijilor materiale zilnice şi a prevalării convenţiilor sociale asupra libertăţii şi dorinţelor tale;
    – Totuşi sunt convins că dacă eşti destul de matur şi inteligent să te dărui fără limite, să accepţi bucuia fericirii celuilalt, să fii liber în cuget şi simţiri şi fără a face un scop din starea materială, dragostea adevărată te aşteaptă, chiar dacă la final poţi să pierzi, ai câştigat.
    – E greu? Poate, dar nu imposibil.

    Poate am exagerat cu scrisul dar viaţa fără libertate şi fără dragoste este lipsită de raţiune este un non sens.
    Şi ca să nu închei în aceste note grave să nu uităm că spontaneitatea şi joaca sunt „o poartă” către libertate, chiar dacă par lucruri mărunte ne dau bucurii mari.

    eugen 19 martie 2013 19:13 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title