„Nu-i așa că iubirea înfrânge răul? (Ana, 7 ani)“

Ștefan

de
Dar

 

Ne cunoșteam de câțiva ani buni. Ne întâlneam mereu în același loc, la intersecția a două bulevarde din orașul nostru. Știindu-se frumos, cât timp mă așteapta se răsfăța, admirat de trecători. Celor care îi întorceau priviri plictisite, le raspundea cu o maiestuoasă indiferență. Nu uita niciodată să  îmi aducă – primul – flori, primăvara. Nu își lua niciodată lumea în cap. Dimpotrivă, mă aștepta mereu în același loc și nu mă certa niciodată, dacă întarziam la vreo întâlnire.

Părea al tuturor celor care îl sorbeau din ochi.

Dar eu știam că Ștefan – corcodușul care înflorea în trei zile, cât alții în șapte – era numai al meu!

Stefan

Îmi imaginam că această complicitate a noastră va dura toată viața. Că niciodată nu voi fi nevoită să renunț la privilegiul de a cocheta, în secret, cu unicul meu Ștefan, corcodușul care înflorea cel dintâi în oraș, primăvara. Existența lui îmi justifica sau, mai degrabă, îmi garanta persistența într-o ingenuitate prelungită la nesfârșit, dincolo de pragul maturității.

Într-o zi, în locul lui Ștefan am găsit un rondou. În jurul rondoului, se proțăpeau indicatoarele ce semnalau un nou sens giratoriu. Mi-a părut nespus de rău că nu m-am îndurat niciodată să rup măcar o crenguță din corcodușul meu, pe care să o fi altoit într-un alt pom asemenea lui: un corcoduș tânăr, din grădina părinților. Existența unui alt Ștefan, înflorind – primul – într-o livadă îngrijită, acum, de ai mei;  apoi – de mine și de fratele meu; și, cândva, cine știe când, de un urmaș al vreunuia dintre noi ar fi făcut ca ani și ani și ani să supraviețuiască, în mine, candori visătoare.

Dacă nu aș fi păstrat  fotografia pe care v-o dăruiesc tuturor azi, de Florii, uneori aș fi gata-gata să cred că Ștefan nici nu a existat.

Ca să nu mă despart definitiv de amintirea lui, de la o vreme m-am obișnuit ca, în sinea mea, să chem cu numele Ștefan orice mi se pare frumos. Am furat acest obicei de la un personaj inventat tot de un Ștefan (Bănulescu). Eroul cu pricina e un bătrân:  Soleiman Soleiman și locuiește într-o carte apărută cu mai bine de patruzeci și cinci de ani în urmă. Rătăcește prin lumea lui alături de o turmă de măgari; alături de Altân, cel mai vârstnic dintre ei – orb, slab, păros, berc; și alături de un mânz alb.

Soleiman Soleiman „n-avea rude, nimic. N-avea decât amintirea unui nume de femeie: Neriman. Poate iubita lui, poate o soră care nu mai este. Cu numele de Neriman chema lucrurile care-i plăceau, dar cum astea nu prea erau şi nu le avea, spunea mereu Neriman, ca o ultimă speranţă. Chema tot ce i se părea bun cu numele unei iluzii…”

 

Comentarii

  • Ioana, buna dimineata!
    Eu am avut o Casa. Drumul meu spre Sibiu trecea prin sate sasesti cu case frumoase, cu trotuare ingrijite si verdeata multa. La Cristian, satul cu berze multe, multe, ma astepta mereu sa-mi bucure ochii si inima o casuta de lemn cu ferestruici mici ocrotite de obloane, cu cerdacul plin de muscate rosii. Casa asta ma bucura de fiecare data cand imi iesea in cale imediat dupa biserica. Pana intr-o zi cand in drumul meu catre Sibiu, la Cristian am zarit imediat dupa biserica un perete singur cu doi ochi ocrotiti de obloane. Cand m-am intors de la Sibiu nu mai era nimic.
    Peste timp a crescut acolo o casa noua, mare, probabil confortabila. Casa mea era frumoasa si calda.

    anca 8 aprilie 2012 7:20 Răspunde
    • Mulțumesc, Anca, pentru că ai împărtășit cu mine, cu cei care vor trece pe-aici această amintire prețioasă a ta. E un mic poem mesajul tău. Bună dimineața!

      ioana 8 aprilie 2012 7:32 Răspunde
  • La multi ani, Ioana!

    Aura Chereches 8 aprilie 2012 19:46 Răspunde
  • Povestea lui Stefan – corcodusul – mi-a trezit amintiri foarte frumoase, imagini aproape uitate ale copilariei mele. Nu avea un nume si nici o poveste aparte, dar,era el – nucul cel mare din curtea bunicilor mei, care imi legana diminetile zilelor de vacanta cu un miros imbietor … il mai simt si acum …

    zoica 9 aprilie 2012 20:27 Răspunde
    • Până acum avem (amintiri cu) un nuc, un corcoduș și o casă din lemn, al cărei cerdac e plin cu mușcate roșii. Îi invit pe cei care trec pe aici să mai lase câte o amintire dragă, lângă ale noastre.

      ioana 9 aprilie 2012 20:32 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title