„Nu-i așa că iubirea înfrânge răul? (Ana, 7 ani)“

Spovedanie. Exorcizare

de

,,Nu am avut niciodată un duhovnic – și-a început spovedania tainica mea prietenă matură despre care toți cred că nu a cunoscut neliniștea; nici tristețea. Mult timp mi-am spus, cu semeție de scârbavnică păcătoasă, că o minte îmbâcsită de precepte religioase  învățate la școală și aplicate mecanic, spre îndreptarea altora, nu ar putea să cuprindă mai nimic dintr-un suflet devălmășit ca al meu.

Mi-am dorit – în van – un Pygmalion căruia să-i fiu Galatee. Care să mă nască și să mă iubească. Pe care să-l iubesc ca pe pruncii mei născuti în alte vieți. În toate viețile în care nu ne-am avut unul pe altul. În care nu ne-am născut unul pe celălalt; unul din celălalt.

*

«Îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile/ şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău ce cutremur au şi ce culoare anume,/ şi mersul tău, şi melancolia ta, şi/ sprâncenele tale,/ şi bluza ta, şi inelul tău, şi secunda/ şi nu mai am răbdare şi genunchiul/ mi-l pun în pietre/ şi mă rog de tine,/ naşte-mă. // Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine./ Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,/ sfârşitul cuvântului a cărui prima silabă tocmai o spui/ copacii – umbre de lemn ale vinelor tale,/ râurile – mişcătoare umbre ale/ sângelui tău, / şi pietrele, pietrele – umbre de piatră ale genunchiului meu,/ pe care mi-i plec în faţa ta şi mă rog de tine,/ naşte-mă. Naşte-mă.»

*

 (Câtă singurătate în povestea acestui sculptor, Pygmalion, care nu a izbutit să se îndrăgostească decât de o plăsmuire a mâinilor sale!)

 Nu am avut niciodată un aliat cu care să împart credința oarbă într-o idee, nebunia săvârșirii lucrurilor aparent imposibile, un coechipier alături de care să construiesc ceva; cu care să împlinesc ceva.

 Am întâlnit bărbați care m-au făcut să cred că mă iubesc. Dar din iubirile mele am rămas cu aceleași puținătăți cu care s-au ales femeile care-au trecut – indiferente ori dăruite – prin brațele bărbaților pe care i-am iubit.  

Am pângărit toate cele câteva mari prietenii din viata mea … îndrăgostindu-mă de bărbații care mi-au fost prieteni. Și, iubindu-i, mi-am închipuit că iubiții mei (prieteni) îmi țin loc și de duhovnic, și de Pygmalion, și de ocrotitor și, din când în când, de Dumnezeu. 

Acum – nu mi-a mai rămas decât o mizantropie apatică. Acum – nu mai vreau nimic. Până și dorințele mi le-am lăsat pe mâna celorlalți, să le modeleze ca pe niște bucăți de plastilină. Și-așa, schimonosite după bunul lor plac, să mi le azvârle înapoi. Ca să le-mplinesc. Să li le împlinesc…

Pe când tu, tu nu-mi dezvălui mai nimic despre tine. Taci. Și te încăpățânezi să mă asculți cu o seninătate sfidătoare – mi-a mai spus tainica mea prietenă matură despre care se crede că nu a cunoscut neliniștea; nici tristețea. Pozezi!

Ia încearcă să-ți înfrunți demonii lăuntrici. Mărturisește! Eu am curaj. Tu – îndrăznești?”

 

Eu? Nu, nu îndrăznesc.

Voi?!

Îndrăzniți!

 

 

Versuri de Nichita Stănescu – Către Galateea (fragment)

Desen de Catherine Rebeyre; sursa Susans Art Loft

Tag-uri:
Categorii:
Despre mine

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title