„Nu-i așa că iubirea înfrânge răul? (Ana, 7 ani)“

Singurătatea nu e o boală

de

E una din rarisimele dimineţi în care mă plimb pe pietonală fără altă grijă decât aceea de a mă amesteca printre oameni.

La capătul străzii, zăbovesc puţin pe banca din faţa unui grup statuar cu poeţi. Sunt patru la număr; stau în jurul unei mese joase, pe care cineva a pus o vază cu flori şi nişte ziare. Doi dintre scriitori şed unul lângă altul. Primul are mâna dreaptă trecută peste spătarul scaunului – atârnână moale în jos, de-a lungul acestuia. Stânga şi-o ţine pe genunchi, cu palma răsfirată. Al doilea e uşor aplecat înainte şi urmăreşte ceva, cu încordare. În stânga lor, la doi paşi, al treilea stă în picioare. E în toiul unei discuţii cu ceilalţi. Mi-l imaginez oprindu-şi din când în când peroraţiile, ca să tragă vârtos din pipa pe care o ţine la piept. Lângă el – un scaun gol. Dincolo de scaun, în margine, al patrulea confrate a încremenit într-o poziţie meditativă – cu faţa la trecători şi tâmpla sprijinită de arătătorul drept.

Cât timp mă uit la fiecare dintre aceşti respectabili bărbaţi făcuţi bronz, pe scaunul lăsat liber se aşază cineva. O doamnă. (Să fi avut până-n 40 de ani!) Poartă o rochie de in – lungă până-n pământ – cu flori conabii, lila, violet, lavanzii, indigo, bej şi-o pălărie de paie cu panglică opalin. Umerii şi-i ascunde sub un şal de cularea vaniliei.

La un moment dat,  întreabă ceva într-o limbă pe care nu o cunosc. Dau să reacţionez, însă mă opresc la timp: realizez că femeia nu conversează cu mine, ci cu …statuile. Explică, gesticulează, râde,  povesteşte-ntruna. Ba chiar apucă un ziar dintre cele azvârlite pe masă şi încearcă să le citească celor patru, cu voce tare. Silabiseşte într-o limbă pe care nu o pricepe; găseşte acest lucru teribil de amuzant! Se copilăreşte aşa, o bună bucată de vreme.

Femeia discută cu poeţii din bronz mai bine de-o jumătate de oră. Tare-aş vrea să pricep ce spune! O urmăresc de pe bancă, încercând să-i ghicesc stările după inflexiunile vocii. La un moment dat, se ridică să plece. Face câţiva paşi înspre statuia care stă în picioare. O priveşte de-aproape. Îi mângâie tâmplele. Se ridică pe vârfuri şi îi şopteşte ceva la ureche.

Apoi, i se cuibăreşte la piept şi izbucneşte în plâns.

*

Dragul meu,

 

Dimineaţă, plimbându-mă pe stradă fără nicio altă grijă decât aceea de a mă amesteca printre oameni, am vrut să revăd poeţii din bronz, de la capătul pietonalei. DA, aceia care te îmbie să şezi cu ei, pe scaunul lăsat gol, alături. Ţi-i aminteşti? Datorită lor, ne-am cunoscut. Era, la fel ca azi, una din ritualicele ocazii de hoinăreală matinală a mea, printr-un oraş străin. Atunci, dintre toţi trecătorii, taman pe tine te-am rugat să-mi fac o fotografie cu cele patru statui!

Azi am stat acolo, câtăva vreme, imaginându-mi că am să te zăresc iarăşi, ca altădată! Am colindat prin oraş întreaga zi, sperând să te reîntâlnesc.

Seara m-am plimbat prin parcul nostru, pe aleea mărginită de o parte şi de alta cu tei, pe acelaşi drum pe care l-am făcut împreună, în ziua întâlnirii noastre întâmplătoare. În faţă, printre crengile înflorite încă, se vedea cerul mieriu. Apunea soarele.

De departe, am zărit un roi de culoarea chilimbarului. Insectele îşi schimbau încontinuu locul între ele, umau traiectorii zigzagate, fără a zbura prea sus sau prea jos, de parcă ar fi fost legate de câte-un fir invizibil ce nu le lăsa să se îndepărteze mult una de cealaltă. M-am apropiat. Am văzut că au corpul luminiscent (la început, crezusem că aripile lor reflectă lumina soarelui!) În câteva rânduri am şi încercat să prind câte-o gâză, dar nu am reuşit. M-am aşezat apoi pe o bancă, să privesc mai bine zburătoarele strălucitoare şi să-ţi scriu.  Treceau şi treceau pe lângă mine: adolescenţi cu căşti în urechi; un bunic care-şi învaţă nepoata să meargă pe bicicletă; copii – în fugă; bărbaţi; femei. Pe banca din faţa mea stăteau două tinere. Discutau ceva în limba lor, în limba ta. Nu le înţelegeam, dar ştiam că vorbesc despre mine!

*

Ce caraghioasă e!, spune la un moment dat una. Şade aici de mai bine de o jumătate de oră şi se holbează la licurici…

Dă-i pace!, răspunde cealaltă. Pare plecată cu sorcova! O fi păţit, săraca, vreo nenorocire, de-a ajuns aşa!

Ete, na! Auzi, tu? Ai văzut ce bine-i îmbrăcată?  Deh, tot degeaba! Femeia-i cam trecută. Cin’ să se mai uite la ea? Parcă văd că-i atârnă ţâţele, pe sub rochia asta de fandosită! Mda, mişto rochie, faine culori! Mov, lila, violet, indigo, bej… 

*

Ascult conversaţia, fără să pricep o iotă, fără să-mi ridic ochii din jurnal… Mă apucă stinghereala. Şi neliniştea. Frământ între degetele mâinii stângi marginile pălăriei mele cu panglică opalin. S-a lăsat frigul. S-a făcut întuneric. Mă înfăşor bine în şalul meu de culoarea vaniliei, îmi iau rămas-bun de la luminiţele mişcătoare (or fi fiind licurici?), închid jurnalul şi pornesc încet, încet, spre hotel.

De data aceasta, nu mă mai însoţeşte nimeni.

Nimeni.

 

 

 

Pictură de Arturs Akopjans, Letonia

Tag-uri:
·
Categorii:
Povești

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title