Până azi nu am primit Luna de pe cer

 Prima zi

În zori, după o călătorie (cu autocarul) care durează 14 ore și ceva, sosesc la destinație. La autogară mă așteaptă o mașină neagră, elegantă. Șoferul mă întâmpină pedant, apoi are grijă de bagajele mele. Din momentul acela, eu nu mai am griji. Sunt condusă la hotel. Revăd străzile largi desfășurate sub tuneluri de crengi înfrunzite încă. În urmă cu cinci ani nimeream – singură, buimacă, fără un leu în buzunar – într-un oraș în care nu mă aștepta nimeni; venisem numai și numai pentru a intervieva niște scriitori. Acum sunt condusă la hotel. Intru în holul de la recepție. Completez în grabă niște hârtii. Recepționera îmi întinde cheia camerei în care urmează să stau trei zile. Plus o cutie de mărimea și de greutatea DEX-ului.

O deschid.

Dacă până în clipa aceasta n-am crezut pe deplin că aș fi o regină (chiar și așa, cu ochii încleiați de nesomn, cu părul îmbâcsit prins într-o coadă de cal, cu blugii tociți, cu tricoul pe care Bugs Bunny stă-ntr-o rână, sprijinit într-un cot și mușcă din morcov), dacă până în clipa aceasta – în care mă uit la ambalajele colorate ale bomboanelor Bucuria ticsite în cutie (visez la ele de atâta amar de vreme!) – m-am îndoit de esența regală a ființei mele, acum e momentul să renunț definitiv la îndoieli.

Mă simt o regină căreia i se îndeplinesc toate dorințele, înainte ca ele să fie rostite. Îmi propun ca zilele ce vin să cer cu stăruință, măcar în gând, Luna de pe cer.

*

Mă aflu la Chișinău. Sunt invitata domnului Gheorghe Prini, directorul editurii Știința, editura Academiei din Republica Moldova.

Oaspeți ai aceleiași gazde sunt românii din Vidin, membri ai Fundației Walahorum: Lyudmil Raducanov – cu barbă și ochelari de soare cu lentile negre, are aerul unui capo di tutti capi (este, de altfel, și președintele Fundației); Ivan Alexandrov – hâtru, uneori mofluz, cu un umor coroziv, este oratorul grupului; Zlatco Anghelov, artistul – imperturbabil, atent la tot ce este plăcut ochiului, ori de câte ori găsește ceva demn de fotografiat, dispare minute bune. Facem cunoștință și sunt ,,înfiată” pe loc de grup. Glumesc spunându-le celor trei domni că, din clipa aceea, devin suita mea. Cât stau la Chișinău, rareori se va întâmpla să ne despărțim. Urmează să participăm – pe 31 august – la Ziua Limbii Române. Sărbătoarea celebrează adoptarea de către parlamentul sovietic, (la 31 august 1989) a legii ce prevede revenirea la grafia latină şi decretarea limbii române ca limbă oficială, după mai bine de 50 de ani de rusificare masivă. În 1990, vor fi recuperate simbolurile naţionale – mai întâi tricolorul şi stema. Apoi, din 1991, pentru scurtă vreme, imnul Deşteaptă-te, române! va deveni (și) imnul Republicii Moldova. Dar, la mijlocul anilor `90, comuniștii post-sovietici reașezați la putere relansează teoria „moldovenismului”:  în forma ei simplificată aceasta susține că românii din Basarabia sunt ,,moldoveni” nu români. În Constituția Republicii Moldova se introduce un articol ce desemnează ,,limba moldovenească” drept limbă de stat. Articolul este în vigoare și astăzi.

Ziua a doua

Se lansează Etymologicum Magnum Romaniae, originalul Dicționar al lui B.P. Hasdeu.

Sunt, împreună cu românii din Vidin, la Biblioteca Municipală din Chișinău, botezată cu numele acestui cărturar fascinant prin spiritul său atotcuprinzător, seducător prin nebunia cu care s-a dedicat unor proiecte gigantești.

B.P. Hasdeu a vrut să scrie un Dicționar cum n-a mai fost altul: Etymologicum Magnum Romaniae. Din acesta, a dus la capăt – între anii 1886-1895 – trei volume, îmsemnând:

1649 de pagini și 3298 de coloane cu ,,definiții” ale cuvintelor de la ,,A” la ,,BÎRÎIESC, BÎRÎIRE, BÎRÎIT”.

Plus: studii introductive, rapoarte și un original chestionar cu 206 întrebări despre traiul întreg al românilor: în total – 102 pagini. (Iată câteva întrebări din chestionar: Face poporul vreo deosebire între suflet de om și suflet de dobitoc, și cum se numește aparte fiecare dintre ele? Este oare vreun cuvânt deosebit când se vorbește despre moarte de dobitoc, bunăoară omul moare și dobitocul cicnește? Cum înțelege poporul frumosul, și cari sunt, după părerea lui, lucrurile cele mai frumoase din lume? Ce crede poporul despre curcubeu? Cum se cheamă partea aceea albicioasă a cerului de noapte, pe care unii o numesc Calea lui Troian și ce se povestește despre ea?)

A făcut un Dicționar atipic, ce se citește (și) ca o carte de literatură bună. E o sumă de povești despre o samă de cuvinte. E o carte în schimbul căreia, de-aș fi regină adevărată, aș da mai bine de jumătate din împărăție!

Acum mă uit cu jind la Dicționar; apuc să răsfoiesc primul volum din cele trei (volumele 12, 13, 14 din opera integrală a lui B.P. Hasdeu; ultimele două se vor tipări în această toamnă; publicarea tuturor scrierilor lui B.P. Hasdeu este realizată, în premieră absolută, de Editura Știința).

Până să înceapă lansarea, parcurg bucăți din povestea cuvântului AC:

AC (artic. acul, poporan acu, macedorom. aclu; plur. ace și acuri), s.n.; aiguille, aiguillon. ,,Instrument de fer, subțire, ascuțit, cu care se coase sau se înfige”.

Ac în ghicitori.

Cimilitură poporană a acului: ,,Am un om mititel/ Face gardul frumușel”. Sau: ,,Ce e mic și mititel/ Îngrădește frumușel…”

Feluri de ace.

Ca instrument de cusut femeiesc, ac a dat naștere la proverbe:

Despre femei lenevoase: ,,Când eram la mama și eu știam să cos, că mama împungea și eu trăgeam acul…”

Despre femei lucrătoare: ,,Bărbatul să aducă cu sacul, muierea să scoață cu acul, tot se isprăvește.

Din ace femeiești, Dr. Polysu (ed. Bariț, p. 9) distinge: ,,ac cu ureche”= de cusut, ,,ac cu craci”= de păr, ,,ac cu gămălie”= bold.

Acul albinei.

O legendă poporană: ,,Când a făcut D-zeu toate vietățile, a întrebat pre fiecare că ce putere voiește să aibă. Albina a răspuns: – Pre cine voi împunge cu acul meu, să și moară. Atunci D-zeu a zis: – Mai bine să mori tu! Și-așa se vede până în zioa de azi că îndată ce înghimpă cu acul său pre cineva, albina moare ea însăși”.

Ultima zi, cu puțin înainte de plecare

Trei bătăi scurte în ușa camerei mele. Deschid. Este șoferul pedant care m-a întâmpinat la sosire. Îl însoțește ,,suita”. Șoferul ia bagajele și le duce la mașină. Eu îmi iau rămas-bun de la vlahii din Vidin. Cobor la recepție. Predau cheia. Recepționera îmi întinde un pachet de grosimea și de greutatea DEX-ului: e ambalat în hârtie groasă și e legat cu sfoară. Am puterea să nu îl deschid imediat. Nici cât timp eleganta mașină neagră în care mă aflu rulează încet pe străzile largi ale orașului, spre autogara de unde voi lua autocarul. Nici măcar în prima jumătate de oră de călătorie spre casă. Abia după ce mă îndepărtez de oraș desfac pachetul pe care nu l-am lăsat nicio clipă din brațe.

Găsesc în el Dicționarul după care jinduiam de ieri. Colțul unei foi dintr-un volum e îndoit. Deschid cartea, ca să îndrept fila. Nimeresc la pagina cuvântului AC.

De data aceasta, am vreme să-i citesc pe îndelete toată povestea.

***

DE CE până azi nu mi-a adus nimeni Luna de pe cer?

Pentru că nu mi-am dorit niciodată acest lucru.

Niciodată – în cele trei zile cât m-am aflat, anul acesta, la Chișinău.

Fotografii de Zlatco Anghelov