„Nu-i așa că iubirea înfrânge răul? (Ana, 7 ani)“

O dragoste împlinită târziu

de

Învățătoarei mele

Dintre toate poveștile de dragoste trăite de alții, mai apropiată de sufletul meu este aceea a unei iubiri împlinite după aproape patru decenii de la înfiriparea ei. Îmi amintesc de ea ca de o minune căreia i-am fost martoră.

O tânără a iubit un tânăr – a fost prima ei dragoste – , dar s-a măritat cu un altul. Acestuia i-a adus pe lume trei copii. Apoi, la câtăva vreme de la nașterea celui din urmă prunc, a rămas văduvă. Și-a crescut singură fiicele și fiul până ce i-a văzut așezați pe toți la casele lor. Când copiii ei au făcut copii, i-a luat în primire pe aceștia din urmă: le-a vegheat nașterea și creșterea. Avea șaizeci de ani și trei nepoți când l-a reîntâlnit întâmplător, într-o călătorie cu trenul, pe bărbatul primei sale iubiri. Nu s-au mai despărțit de atunci – o vreme. Au trăit împreună o minune întâmplată aievea: dragostea lor, prea mult amânată.

Țin minte că unul din ritualurile acestei iubiri târzii era obiceiul lui de a îngenunchea în fața ei, din trei în trei zile: ca să o încalțe atunci când ea trebuia să meargă la dializă. Căci, la puțin timp după ce s-au căsătorit, femeia a aflat că amândoi rinichii îi erau devorați de tumori. A fost operată și, mai bine de cinci ani, a trăit într-o simbioză dușmănoasă cu niște aparate ce tot a treia zi îi curățau sângele de otrăvurile trupului împuținat pe dinăntru. Numai ocrotirea bărbatului care, înainte de a-i încălța picioarele umflate de boală, îi mângâia tălpile; care doar dacă îi lega șireturile de la papucii cumpărați întotdeauna cu un număr mai mare îndrăznea să îi frământe gleznele – cu atingeri alinătoare ce îi aminteau de voluptăți stinse; numai grija lui a ajutat-o să trăiască mult mai mult decât i-au prezis cei mai optimiști medici – mințind-o.

Dacă femeia despre care scriu ar mai fi trăit, zilele trecute i-aș fi telefonat să îi urez la mulți ani.

Încă îi păstrez numărul în memoria telefonului mobil și, uitând că ea nu mai este, de multe ori am dat să o sun, pornită să îi cer vreun sfat. Sau pur și simplu să îi aud vocea. Sau să îi spun (așa cum i-am mărturisit anul trecut pe vremea asta, când am vorbit ultima oară) că eu – fosta elevă a ei, din școala primară; eu – cea care a visat să devină învățătoare numai pentru că i-a fost ea dascăl; eu – copila pe care a ținut-o în brațe la botez; fata pe care a văzut-o crescând – îi duc dorul. Și o iubesc.

Îi iubesc povestea de dragoste tomnatică: o minune căreia i-am fost martoră. Și care aproape că mă face să cred că asemenea minuni sunt firescul vieții.

Categorii:
Povești

Comentarii

  • M-a emotionat povestea iubirii tomnatice, m-a induiosat povestea copilului crescut om sub ochii dascalului.
    … imi place sa cred ca toti cei ce i-am iubit aici pe pamant si apoi au plecat undeva, continua sa simta iubirea noastra. Si continua sa ne iubeasca, asa, intr-un fel de necuprins in litere scrise ori vorbite.
    Multumesc, mi-ai inseninat seara.

    lotusull 2 septembrie 2012 19:49 Răspunde
  • Fosta mea învățătoare nu a fost doar fosta mea învățătoare. A fost și învățătoarea mamei mele. A fost …moașa mea (la noi, ”moașa” e cea care te duce în brațe de acasă până la biserică, la botez). Stătea cu mine când eram foarte mică și când mama mea, aflată la serviciu, nu avea în grija cui să mă lase.

    A fost alături de mine și de familia mea în absolut toate momentele importante ale vieților noastre.

    Ioana Revnic 2 septembrie 2012 20:28 Răspunde
  • Invatatoarea mea e un om eosebit… Ne-am reintalnit dupa multi ani in care nu mai stiusem nimic una despre cealalta.Astazi imi e cea mai buna prietena, mi-a botezat baietelul si datorita ei am trecut peste cele mai grele momente din viata mea!

    mihaela 3 septembrie 2012 4:10 Răspunde
    • E un mare noroc, Mihaela, să ai un asemenea sprijin. Mulțumesc pentru vizită și pentru aceste rânduri.

      Ioana Revnic 3 septembrie 2012 6:26 Răspunde
  • Ca un fost coleg al Ioanei subscriu celor de mai sus. Nu cunosteam povestea de fata insa chiar si acum ma umareste blandetea invatatoarei mele. Imi aduc aminte cu placere de primii ani de scoala. De fapt, cred ca atat mie cat si Ioanei doi oameni ne-au marcat viata primilor opt ani de scoala. Poate, intr-o zi Ioana va scrie despre al doilea.
    Marius

    marius 3 septembrie 2012 11:41 Răspunde
    • Da, Marius, ai dreptate! Sper să am curajul și inspirația să scriu, într-o zi, despre al doilea om care ne-a marcat viețile de școlari. Profesorul care pe mine una m-a învățat, numai el știe cum!, ce alții se străduiau să mă (ne) învețe la facultate. Și care a rămas, pentru mine, un model.

      Ioana Revnic 3 septembrie 2012 13:44 Răspunde
  • multumesc pentru amintirile pe care m-i le-ai oferit ,imi aduc aminte cu drag ,de draga noasta invatatore si multumesc pentru tot ceea ce a facut pentru noi elevii ei de atunci dar intotdeauna copii dansei ,pentru ca asta eram noi pentru ea nu elevi,multumesc ioana si te felicit pentru ceea ce faci ,mult succes pe mai departe

    coman elena 4 septembrie 2012 9:25 Răspunde
    • Mă bucur că am reușit să îți trezesc asemenea amintiri luminoase. Dar și mai mult mă bucur că, iată, peste ani, aceste amintiri ne readuc laolaltă pe noi, foștii colegi din clasele mici.

      Ioana Revnic 4 septembrie 2012 12:56 Răspunde
  • Ioana, am citit comentariile si am remarcat cât de puţină lume acordă importanţă iubirii romantice, care este singura dragoste adevarată, fără interese, fără comodităţi, numai dăruire. Lumea preferă să trăiască din amintiri decât să aibă curajul să iubească adevărat
    P.S. Dacă Marquez nu avea subiect pentru “Dragostea în vremea holerei”, îi puteai sugera idea.

    eugen 8 iunie 2013 21:24 Răspunde
    • Nu cred că trăitul din amintiri exclude putința/ dorința de a iubi cu adevărat. Iar SINGURA dragoste omenească în care dăruirea totală are o justificare înaltă este, cred, aceea dintre o mamă și copilul ei. Ar mai fi dragostea mistică – a celor care își închină viața lui Dumnezeu, dar puțini au vocație pentru un asemenea fel de a iubi.

      ioana 9 iunie 2013 9:44 Răspunde
  • Din ce spui tu îmi vine să trag concluzia că doar bărbaţii sunt capabili de dragoste adevărată, cum este eroul lui Marquez care a aşteptat o viaţă să fie lângă iubirea sa, şi poate eroul tău. Femeile sunt prea ocupate cu calcule, interese sau justificări?
    Normal ar fi trebuit să termin aici dar nu vreau să par rău pentru că nu sunt.
    Poate da, poate nu. Poate lipsa de curaj sau frica de a te dărui cui nu ne merită. Pentru mine secretul unei vieţi împlinite este să dai – chiar şi dragoste, fără să numeri, fără să cântăreşti, fără să aştepţi nimic în schimb. Poate exagerez, dar aşa gândesc.

    eugen 9 iunie 2013 18:10 Răspunde
    • Eugen, concluziile pe care le tragi au legătură cu experiența ta de viață, așa cum afirmațiile mele care îți par, probabil, brutale, excesive, țin (și) de biografia mea.
      O spun cu obidă – dacă ar fi să număr câte femei și câți bărbați dintre cei pe care i-am cunoscut sunt în stare să iubească necondiționat (judecând acest lucru exclusiv după criteriile mele), apoi pe minunații bărbați i-aș număra cel mult! până la unul și jumătate. Pe când de partea cealaltă aș avea ce să contabilizez.

      Exemplele din literatură nu se pun la socoteală.

      P.S. Cât despre eroul lui Marquez și alții asemenea nu se poate spune că au chiar apucături de Penelopă.

      ioana 9 iunie 2013 18:39 Răspunde
  • Ioana, n-am tras nici o concluzie, puneam nişte intrebări, poate răutăcioase. Experienţa de viaţă are binenţeles un rol în judecata noastră, Femeile din viata mea (sună fabulos), chiar dacă am fost dezamăgit de ele uneori, au fost oameni deosebiţi. Există un regret, regretul că nu şi-au dorit să-şi depăşească limitele, s-au complăcut în confortul dat de respectarea convenienţelor sociale, au confundat fericirea cu confortul vietii de zi cu zi, într-un fel şi-au limitat/masurat/exclus dragostea în/din ecuaţie.

    P.S. Legat de exemple, fără literatură, în afară de prinţesa Diana, nu cunosc exemple în care el sau ea să renunţe la tot din dragoste. Nu ştiu dacă Carol al II-lea era îndrăgostit sau afemeiat.
    Sunt la fel de înverşunat împotriva celor care nu au curajul să trăiască dragostea (el sau ea), dar în majoritatea cazurilor el e victima/fraierul/visătorul.
    Apropo, nici Penelopa nu era chiar Penelopă.

    eugen 17 iunie 2013 15:17 Răspunde

Lasă un răspuns la marius Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title