„Nu-i așa că iubirea înfrânge răul? (Ana, 7 ani)“

O carte mai puțin cunoscută a Aurorei Liiceanu

de

A existat un bărbat – Toma Arnăuțoiu – pentru care onoarea, fidelitatea față de un ideal, simțul datoriei, demnitatea, grija pentru semeni alcătuiau însăși esența ființei lui. Un tânăr impunător, frumos, echilibrat, discret, un lider real, care nu a căutat să își afirme cu orice preț supremația în rândul oamenilor săi – luptători în rezistența anticomunistă din munți – dar a cărui ținută morală i-a asigurat o autoritate greu de uzurpat. Avea experiență militară dobândită în urma absolvirii unei școli de ofițeri și în luptele din 1944, de pe frontul de vest.

 

În 1949, la numai 37 de ani, acesta conducea o mână de oameni care vor alcătui cea mai longevivă grupare de  partizani de la noi. Printre ei se afla și fratele său, Petre. Au trăit în pădurile din jurul satului lor de baștină timp de nouă ani, în condiții de viață greu de imaginat de către noi cei de azi. A fost urmărit neîncetat, cu încrâncenare, de Miliție, de Securitate și de trupele de Securitate.

 

În 1958, Toma Arnăuțoiu a fost prins, în urma unei trădări. Va fi condamnat la moarte și executat un an mai târziu. Fratele lui va avea aceeași soartă. Trădătorul, un fost coleg de şcoală care ani de zile îi ajutase pe partizani să supravieţuiască, nu a fost niciodată! arestat.

A existat o femeie – Maria Plop – care, la numai 22 de ani, i s-a alăturat lui Toma Arnăuțoiu și celorlalți membri ai grupului de partizani. O tânără care a trăit în codri aproape un deceniu de hăituire neîntreruptă, până când ea și ultimii supraviețuitori ai grupului au fost capturați. În tot acest timp, a născut de două ori: primul copil a murit. Al doilea – o fată – a venit pe lume într-o grotă, moșită fiind de tatăl ei, Toma Arnăuțoiu. (Fetița, Ioana, va trăi până la doi ani în munți, alături de luptători. Va fi smulsă de lângă părinți de către oamenii Securității și aruncată într-un orfelinat. Va fi înfiată, dar până după 1989 nu va ști absolut nimic despre descendența sa. Astăzi, Ioana-Raluca Voicu-Arnăuțoiu se luptă pentru ca amintirea părinților ei să nu piară.) Arestată în 1958, Maria Plop, mama Ioanei, va muri în închisoare 4 ani mai târziu, la nici 35 de ani.

Și a mai existat un sat de munte – Nucșoara – dintre ai cărui locuitori aproape jumătate au fost bătuți, anchetați, urmăriți de organele de Securitate, unii chiar executați – din cauza opoziției față de regimul politic al vremii. Un loc în care, între 1949 și 1958, autoritățile au …deversat cel mai mare număr de securiști pe cap de locuitor, căci împrejurul ei se ascundeau ,,haiducii” din cel mai longeviv grup de luptători ai rezistenței anticomuniste.

Toma Arnăuțoiu, Maria Plop și (oamenii din) Nucșoara sunt doar trei dintre personajele unei cărți-studiu semnate de Aurora Liiceanu: Rănile memoriei. Nucșoara și rezistența în  munți.

O carte grea – scrisă cu o sobrietate la fel de apăsătoare precum adevărul întâmplărilor disecate în paginile ei până la identificarea celor mai fine resorturi psihologice care le-au generat.

O carte neliniștitoare – căci, pe măsură ce o citești, nu se poate să nu-ți dea târcoale sentimentul nimicniciei personale, în fața superbiei luptătorilor de la Nucșoara.

O carte generatoare de revelații incomode: citiți-o și faceți o comparație între personajele luminoase ale acesteia și vajnicii protagoniști ai bâlciului mediatic autohton! E de prisos să spun căror ,,eroi” li se potrivesc atributul inconsistenței; și cel al micimii sufletești; și cel al vulgarității. Brusc, ți se face dor de acei tineri frumoși de altădată despre care scrie autoarea, dar pe care într-un mod impardonabil încă îi ignorăm: în primul rând, prin necunoașterea poveștii lor.

Îmi doresc să nu am dreptate când prorocesc că, din păcate, documentatul volum al Aurorei Liiceanu (apărut anul acesta într-o a doua ediție) nu va avea succesul la public pe care îl au celelalte cărți ale Domniei Sale.

 

Comentarii

  • Sa speram ca va avea un succes la fel de mare! in cercul meu de cunostinte si prieteni ii voi face multa reclama.
    iti multumesc pentru postare!

    Daniela N 3 iulie 2012 18:28 Răspunde
    • Multumesc pentru vizita, Daniela N. Si eu imi doresc sa fie cunoascuta aceasta carte. Povestea luptatorilor de la Nucsoara, povestea altor luptatori ai Rezistentei anticomuniste sunt exemple de verticalitate care -astazi- ne lipsesc cu desavarsire.

      Ioana Revnic 3 iulie 2012 19:17 Răspunde
  • Ma bucura postarea ta, si-n acelasi timp povestea imi umbreste surasul. E bine sa aflam, sa-i pomenim, sa-i punem acolo unde merita pe adevaratii eroi. Mai ales ca acum, noua guvernare intoarce susul in jos si josul in sus, de nu stii ce sa mai crezi, in ce sa speri 🙁

    Cezara 4 iulie 2012 19:28 Răspunde
    • In comparatie cu cei despre care vorbeste doamna Aurora Liiceanu in cartea dumneaei, asa-zisii „eroi” ai zilelor noastre nu-s decat niste caricaturi. Poate mai putin de-atat. Cred ca sunt de-a dreptul nevertebrate!

      Ma bucura bucuria ta, Cezara! 🙂

      Ioana Revnic 4 iulie 2012 20:53 Răspunde
  • Clar! Am nevoie de cartea Aurorei Liiceanu…o alternativa la realitatea nebuna a zilelor pe care le traim, zile in care sunt probate cuvintele poetului:~Voi credeați în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!~

    Ştefania 9 iulie 2012 13:05 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title